De când a apărut telefonia mobilă, confidenţialitatea convorbirilor interpersonale s-a cam dus de râpă!... Suntem obligaţi, de multe ori, să auzim convorbiri destul de personale şi chiar intime între oameni care ar trebui să poarte aceste discuţii fără martori fără voie. E ca şi cum dau din casă fapte de viaţă şi amănunte care le aparţin numai lor şi pe care cei din jur nu ar trebui să le ştie. Iar când registrul de limbaj devine licenţios, eu, cel puţin, simt nevoia să mă ascund undeva, să mă retrag din acel mediu penibil, dar dacă mă aflu într-un autobuz, de exemplu, nu prea am ce să fac.
Totdeauna am crezut că oamenii sunt interesanţi atâta timp cât fiecare are misterele lui, amănuntele sale existenţiale intime şi încă necunoscute tuturor, de aici vine şi plăcerea de a cunoaşte pe cineva, pentru că acel cineva vine cu un bagaj de inedit şi necunoaştere, iar apropierea de un om, în sensul prieteniei sau al dragostei, este ca atingerea unei bombe, căreia trebuie să-i cunoşti mecanismul şi firele colorate pentru a ştii să o dezamorsezi.
Cred că globalizarea a inclus, încă de la început, şi telefonia mobilă, în sensul că ne-a făcut pe toţi dintr-o apă şi-un pământ şi crezând că ne putem mocirli împreună, în problemele cotidiene, fără să mai avem nevoie de intimităţi, de vreme ce global înseamnă al tuturor. Încet-încet, ni se va induce ideea că, din când în când, ar trebui să ne mai schimbăm şi partenerii, şi copiii, într-un fel de schimb de experienţă din care fiecare, binenţeles, poate ieşi schilodit, sau mort. Dar nişte super-şefi au hotărât, la un moment dat, că trebuie să ne globalizăm şi să executăm ordinele de la Creierul Central. Iar eu mă tot întreb, de la o vreme, unde să fug de pe această planetă, pentru că văd că se defectează, din ce în ce mai mult?!...
