Sponsor oficial al
Astăzi, pe 24 decembrie, se împlinesc 85 de ani de la nașterea lui Constantin Oțet. Din păcate, în februarie viitor vor fi 27 de ani de când Nea Tică e printre stele. N-a trăit decât 58 de ani, putea s-o ducă mai mult, dar prea a pus totul la suflet…
Cu un an înainte să plece din această lume, a fost înlăturat de la Universitatea după doar câteva etape de când fusese instalat, deși rezultatele nu reclamau neapărat o demitere. Dar venea Alesanco și în lumina noilor evenimente nu mai era loc pentru Nea Tică.
Lumea îl definește ca antrenorul Craiovei Maxima. Așa este, el a fost ”principalul” acelei ediții, 1982-83. Dar înainte fusese ”secund” la două titluri ale Craiovei, cel din 1974, cu ”principal” Constantin Cernăianu și cel din 1981, ca secund al lui Oblemenco.
Printre dezamăgirile vieții I se numără și demiterea din martie 1984, după o înfrângere cu Rapidul, în Cupă. Atunci a fost adus să-l substituie Mircea Rădulescu și puțini știu despre cei doi că au fost nu doar foști colegi de facultate, la ICFS, cum se numea atunci ANEFS-ul de astăzi, la București, dar și buni prieteni. De altfel, în acel februarie 1999, când Nea Tică pleca pe ultimul drum din biserica de vizavi de Ciufulici, unde a fost prohodit și Balaci, primul lângă catafalc și lângă familie era Mircea Rădulescu, ajuns și el astăzi la 84 de ani.
Soarta a vrut să-l cunosc pe Nea Tică și altfel. Nu neapărat după 1990, când am intrat în presă, ci cu multă vreme înainte. Chiar în anii aceia când conducea Craiova Maxima de pe bancă. Prin voia destinului, deveniserăm vecini. Locuia în blocul acela cu patru etaje de pe Unirii, vizavi de Banca Națională. Stătea, parcă, la etajul trei, în timp ce parterul îl împărțeau alți doi ”maximi”, Tilihoi și Donose. La nevoie șoferii antrenorului și vecinului lor, pentru că Nea Tică n-a avut niciodată nici mașină și probabil că nici permis de conducere.
Locuiam alături, la primul bloc turn de la Unirea, cu vedere spre spate și de la etajul șase îl vedeam cum iese pe balcon de mai multe ori pe zi. Îl avea pe băiat, pe Mircea, mic, un an sau doi la vremea aceea, și nu fuma în casă. Punea coatele pe pervaz, lega trei-patru țigări una după alta și privea spre apus, cam încotro era stadionul…
Mă gândeam cât sunt de privilegiat să-l văd zi de zi e antrenorul acelei echipe fantastice cum se gândește la ce altceva decât la acele meciuri fantastice. Prin fumul țigării lungi și albe se întrezăreau gândurile către Antognoni, Tigana, Giresse și ceilalți.
Amintire veșnică, vecine! Respect unui antrenor de legendă și unui om cu totul deosebit!
