Sponsor oficial al
Cenaclul Flacăra „s-a produs” sâmbătă seara în București. Am fost în sală, la peste patru decenii de când „ne cunoaștem”
Cei peste patru mii de spectatori din Sala Palatului (jumătate dintre meciurile de fotbal de prima ligă nu au această audiență) i-a strâns de fapt Andrei, fiul lui Adrian Păunescu. Așa face aproape an de an în noiembrie, când își comemorează tatăl (decedat pe 5 noiembrie 2010), readucându-ni-l în atenție, pentru că din memorie nu ni-l poate șterge.
Vârstele folkului
De fiecare data în asemenea seri se etalează calitatea. Poezia bună, muzica folk devenită șlagăr. Așa a fost și acum, într-un spectacol care a contrapus cumva (de fapt a alăturat, acesta e termenul corect) folkul de odinioară, cântat de artiști cu tâmpla ninsă, rock-ului acceptabil al zilelor noastre și unor folkiști, tot buni, dar dintr-o generație mai nouă. Un maraton de peste șase ore, fără pauză. Cu o medie de vârstă de vârstă a spectatorilor ”cam pe la cincizeci”, urcată de câțiva veterani cel puțin septuagenari, dar ameliorată de mulți tineri, care nici nu se născuseră pe vremea ”Aruncării în valuri” sau a ”Cântecului pentru Oltenia”.
Anii de respingere
E reconfortant să constați că Adrian Păunescu nu e respins de tineri ci, dimpotrivă, e asimilat de aceștia. A fost o vreme, când poetul încă era în viață și era socotit comunist, ceaușist, țintuit la stâlpul infamiei de cele câteva versuri omagiale și ignorant pentru restul operei sale inegalabile. Era un curent în care se nega tot ce-a fost înainte, în care la modă erau diverși poețași de doi bani, cultivați doar pentru că aparțineau exclusive perioadei de după 1989. Cine scrisese și înainte nu mai conta.
Patriotism, nu propagandă!
Pe parcursul celor șase ore s-au cântat și „comunisme”, așa cum erau denumite pe vremuri „Trăiască duhul lui Iancu” sau „Bat clopote vestind reîntregirea”. Acum, la mai bine de trei decenii distanță de când aceste cântece erau stigmatizate, e clar că din ele nu răzbate altceva decât acel patriotism care astăzi ne lipsește și ne-a lipsit mereu în toți acești ani. E o definiție a iubirii de țară greu de tradus în zilele noastre, cu vreo șapte-opt milioane de compatrioți aflați dincolo de granițe.
Generația de aur
Andrei Păunescu (ajuns și el la o anumită vârstă, bate pe la vreo 55) udă anual nu doar grădina tatălui său, ci și pe a culturii române. Îl ajută nume imense ale deceniilor trecute, de la Mircea Vintilă (care a debutat la Cenaclu în 1973) la Magda Puskas, la Emeric Imre, la Ducu Bertzi, la machedonul Vanghele Gogu și la mulți alții care nu țin seama de tâmpla albită și fac ce-au făcut toată viața. Ne ajută „să ne iubim”, așa cum sună un vers al ilustrului poet.
Mai jos aveți câteva filmulețe surprinse sâmbătă seara din înaltul Sălii Palatului. Nu contează calitatea înregistrării (slabă, firește), contează calitatea mesajului transmis.
