Sponsor oficial al
Sunt astăzi 15 de ani din acea vineri de 5 noiembrie 2010, sub al cărei soare tomnatic și blând de prânz la ”Urgență-Floreasca” se stingea, la 67 de ani, Adrian Păunescu. Ultima poezie, parcă prevestitoare de plecarea sa spre nemurire, i-o dictase cu câteva zile mai devreme, de pe patul de spital, lui Andrei.”De la un cardiac, cordial” se numește și e la fel de profundă ca și restul operei maestrului.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se știe,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanție.
Vă văd pe toți mai buni și mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viață niște ani
Și țării mele, minima dreptate!
A fost, pe 31 octombrie 2010, cu 5 zile înainte de a se săvârși din viață, ultimul mesaj public al lui Adrian Păunescu înspre lumea în care își dorea să mai rămână, așa cum reiese limpede din penultimul vers. Există și o fotografie, făcută de Andrei, probabil, cu poetul sprijinit într-un cot, în pat, verificând manuscrisul. Ea poate fi găsită pe net, dar n-o publicăm aici, pentru că imaginea lui Adrian Păunescu a fost mereu în picioare, semeață, cu trupul său masiv, dar întotdeauna drept, cu mâna ridicată, cu pletele și cu barba în vânt.
Publicăm, în schimb, altceva. Imagini cu stadionul Central, Ion Oblemenco, din seara acelei zile triste de 5 noiembrie 2010. Meci Universitatea Craiova – Oțelul Galați, cu tribunele arhipline. (Meritul procurării lor îi revine lui Lucian Mitu, un fel de Sahiafilm al Olteniei, care în câteva minute e în stare să găsească și ceea ce se filmase înaintea invenției fraților Lumiere).
Un stadion întreg și plin a venit cu lumânări (telefoanele cu lanternă încă erau la începuturi, nu le avea toată lumea) și le-a aprins să lumineze calea sufletului poetului către Rai. Apoi vreo 𝐝𝐨𝐮𝐚̆𝐳𝐞𝐜𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 au început să intoneze, parcă într-un cor antic al durerii, ”𝗖𝗮̂𝗻𝘁𝗲𝗰 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗻𝗶𝗮”, șlagărul (nu criticați, vă rog, termenul, căci fix despre asta este vorba, despre un șlagăr la fel de actual astăzi ca și acum peste patruzeci de ani) compus într-un autocar al Cenaclului în drum spre Craiova, pentru meciul cu Kaiserslautern. Atât autorul versurlor, cât și al muzicii, moldoveanul Valeriu Penișoară, au părăsit trupește această lume, dar probabil că opera lor va fi desoperită de arheologii mileniului patru sau cinci, ca un fel de Cucuteni oltenesc translatat în timp.
S-a cântat atunci minute întregi. Comentatorul Dan Ștefănescu (cam pe la treizeci de ani atunci, poate nici atât) a înțeles solemnitatea momentului și a tăcut îndelung. Nu era nevoie de boxe, versurile se revărsau din piepturi, așa cum ceara picura din acele zeci de mii de lumânări.
Oltenii au intrat pe teren cu tricouri omagiale, dar au pierdut meciul cu 1-0. Poate că și emoția și-a spus cuvîntul, pentru că 11 din cei 14 care au jucat erau olteni și atmosfera îi apăsa. Da, 11 olteni, nu vă mirați! Dănănae, Ciucă, Găman, Bărboianu, Dorel Stoica, Firțulescu, Gângioveanu, Mihai Costea, Dina, Alex Pițurcă și Prepeliță. Doar bucureșteanul Stanca și ”stranierii” Gargorov și Wobay erau din afara meleagului. Mai gâsiți și astăzi o echipă să aibă 11 oameni din 14 pe post deautohtoni, indigeni, băștinași, ziceți-le cum vreți!
Culmea, fraza serii a venit atunci de la Adrian Mititelu, de la care numai la lirism nu te aștepți, ți-l închipui mai degrabă buchisind printre rândurile legilor. Ieșind dintre paragrafe, olteanul autentic Mititelu a accesat sensibilitatea și a spus public atunci că Adrian Păunescu a fost alb-albastru pentru că avea ochii albaștrii și barba albă!
