Sponsor oficial al
Adrian, cu toate păcatele lui — și nu sunt puține — este un om special. Unul care, oricât l-ai judeca, nu poate fi ignorat. Chiar aici, nu o dată l-am criticat. Cu siguranță nu i-a convenit, dar a respectat dreptul la altă opinie. În lumea asta, puțini mai au tăria de a face asta.
În „multe dintre păcatele lui” se înscrie și lipsa apetitului pentru compromis. O trăsătură care, într-o altă epocă, ar fi fost virtute. Dar acum... acum trăim într-un timp în care cine nu este cu sistemul, este executat.
Mihai Rotaru excelează tocmai la acest capitol. Este maestrul pânzelor invizibile, țesute cu migală și răbdare, în care cad, rând pe rând, oameni importanți — și pe care, odată prinși, îi subjuga.
Numai că ceea ce nu știe Rotaru este că legile oamenilor se pot negocia, dar legile lui Dumnezeu — niciodată.
Când urci prea sus, nu pe merit, ci pe spatele altora, când te așezi pe tronul clădit pe suferință și trufie, trebuie să știi că vine o zi a Marelui Decont. Nu știi de unde, nu știi când, dar ea vine.
La început, nu-ți mai iese nimic. Îți scapă totul printre degete, ca nisipul dintr-o clepsidră întoarsă de o mână nevăzută. Este avertismentul. Dacă nu înțelegi, urmează pedeapsa — pentru „îndreptarea păcătosului”.
Echipa aceasta este construită pe cadavrul viu al lui Adrian — un om care, deși căzut, nu a murit, pentru că încă are voință și încăpățânare. Din această tensiune s-a născut blestemul: orice ar face Rotaru, oricât ar investi, oricât ar încerca să controleze totul, nu poate ajunge la încoronare. Titlul îi fuge mereu, ca un miraj.
Și e păcat. Păcat de oamenii capabili care sunt acolo, în jurul echipei, oameni sinceri, profesioniști, care devin victime colaterale într-o luptă ce nu le aparține.
Va veni o zi, poate nu departe, când Mihai Rotaru, exasperat, se va întreba cu sinceritate: „De ce? De ce mie?”
Ei bine, iată răspunsul: pentru că atunci când ridici o casă pe suferință, nu se mai numește construcție, ci datorie.
Numai când Adrian va ridica blestemul și-l va ierta, va putea Rotaru să atingă coroana.
Până atunci, fiecare victorie îi va fi o iluzie, fiecare pas înainte — o cădere mascată. Pentru că nimeni nu poate domni peste ruinele unui suflet viu.
