„Vremurile se scriu în jurnalul unei pisici sălbatice”, de Daniela Toma

Daniela Toma: „M-a fascinat mereu teatrul absurd şi, în perioada în care am lucrat la volum, am recitit tot ceea ce-mi scăpase în timpul facultăţii, despre acest subiect, despre autorii remarcabili ai acestui gen literar.

În ceea ce mă priveşte, prezentarea absurdă, bizară, a acestui poem a luat naştere în urma renunţării la raţionamentul asupra a ceea ce pare a fi normal, concret, în la fel de absurda existenţă acoperită cu imagini şi interpretări care, la rândul lor, nu semnifică mai mult decât tot ce doreşte să vadă şi să înţeleagă fiecare.

Accentul cade nu atât pe resortul exterior în care este conturat poemul, ci, mai degrabă, pe conflictul interior al fiecărui personaj, (conflict cu el însuşi, mai întâi şi, apoi, cu lumea din afara lui), pe paradoxul poemului absurd în întregime.

Condiţia umană evidentă în structura ei stratiformă este analizată prin prisma a ceea ce ar putea fi dincolo de ea, acel ceva care aduce rezonanţa cu sinele, cu tot ce derivă din exterior şi iată, în acest fel existenţialismul, ca şi curent,  primeşte  spaţiul necesar şi convenabil, precum şi justificare tocmai pentru că nu se respectă regulile niciunui joc, dar nici nu sunt ignorate, nu există un spectacol al dezastrului, ci doar o pendulare inteligentă între raţiune şi sensibilitate, dincolo de omenesc, dincolo de esenţe, confirmându-se vădit afirmaţia lui Sartre conform căreia „omul nu este ceea ce este, ci este ceea ce nu este”... consecinţa acestui fapt  fiind libertatea pe care fiecare şi-o asumă, în mod absolut particular; căutarea, însă, şi, desigur, continua reinventare, rămân opţiuni la fel de libere ale fiinţei umane, până la urmă, justificarea cea mai convenabilă a existenţei poate fi şi prin artă...

Poemul acesta absurd nu urmăreşte să traseze concluzii sau să se înscrie într-un complex de experimente teatrale valorificate până acum în ansamblu; nu cere nimic din ceea ce nu pot da cititorul sau posibilul spectator, este doar un decor de la marginea existenţei, cum foarte bine poate fi unul fix din mijlocul ei, din perfecţiunea acesteia.

Acţiunea se desfăşoară în spaţiul scenic exact aşa cum şi-o imaginează fiecare: alertă sau, dimpotrivă, lentă, sub o intuiţie profundă a unor intervenţii asupra trecutului sau prezentului, ale celui din afară şi ale celui dinăuntru, a vocii care se aude şi a celei abia şoptite.

Stările şi senzaţiile sunt proiectate, iau naştere şi se suprapun, uneori, într-un spaţiu personal, imaginar, experimental, ele rezultă unele din altele, cresc sau descresc odată cu cauza, intensitatea nu e niciodată aceeaşi, se modelează permanent prin efort sau, dimpotrivă, prin absenţa acestuia.

Personajele, sofisticate sau nu, există pentru că au fost construite fără niciun grad definitoriu, nu au legătură unele cu altele, decât aceea imaginară care se poate extinde dincolo de ele şi, de ce nu, în interiorul lor, nu s-a creat un conflict între ele, o poveste sau un final unde acţiunea se poate opri, rupându-se.

N-am dorit să explic tema, în niciun fel anume, n-am lucrat cu un plan în faţă, n-am portretizat maniere, recunosc, însă, că m-am bazat pe replici şi am aşezat totul în jurul acestora, într-un univers bizar, fără logică.

Limbajul este cel al poeziei, aparţine acesteia în totalitate, n-aş fi putut să realizez o despărţire de context, în niciun caz, chiar dacă, uneori, apare lipsit de sens, greu de digerat şi lasă personajele (chiar şi pe cititor) într-o uimire totală, n-am dorit nicio clipă să suport cuvintele, ci să le aşez în pagini de expresie directă, să le valorific.

Aceste conversaţii ilogice sunt, fără doar şi poate, legate de nevoia fiecăruia de a comunica, de a stabili contacte – atunci când nu ai nimic de spus, poţi spune orice, când nu faci nimic, simţi că ai putea face tot ce-ţi trece prin cap!

Mizez pe inteligenţa cititorului, pe emoţia, pe imaginaţia lui, pe singura atitudine care îi expune educaţia în aşa fel încât să însufleţească textul, pentru a sesiza incredibila realitate în care unii se ancorează, pe care, alţii, o refuză...

Teatrul, de fapt, înseamnă o iluzie şi, totuşi, nimic nu se găseşte mai bine ancorat în realitate decât acesta, evidenţa absurdului nu poate fi contestată de nimic, orice am face, lumea rămâne absurdă.

Ca şi la volumul anterior, pe copertă se află superba pictură a renumitului artist italian Dario Gi, căruia îi mulţumesc, din nou, pentru toată frumuseţea pe care o pune în creaţiile sale şi o dăruieşte lumii”.