Sponsor oficial al
Diana Ivanovici Șoșoacă a devenit, cu voie sau fără voie, un vector de legitimare a narațiunilor Kremlinului în România. Prezența ei la Moscova, la gala RT – televiziune de propagandă interzisă în UE – unde Vladimir Putin a ținut discurs, urmată de interviul acordat postului, nu e un accident; e o opțiune politică asumată, cu mesaj anti-UE și anti-NATO, rostogolit chiar de acolo. După vizită, eurodeputata a plusat cu un limbaj violent, amenințând că „îi va rupe picioarele” lui Volodimir Zelenski dacă ar îndrăzni să se adreseze Parlamentului României. Astfel de formule nu sunt „curaj”, ci agresivitate nedisimulată care împrumută reflexele Moscovei. Nu întâmplător, SBU i-a interzis intrarea în Ucraina pentru retorică pro-rusă repetată.
La Moscova, Șoșoacă a livrat și teze clasice ale propagandei: „Pacea nu se poate construi cu tancuri și bombe”, ca și cum invadarea Ucrainei ar fi o neînțelegere istorică, iar nu un act de agresiune. Când politicieni români repetă clișeele Kremlinului, România devine vulnerabilă: relativizezi agresiunea, încurajezi cedarea. Orice „concesie” în fața războinicului Putin înseamnă acceptarea șantajului împotriva României și a Republicii Moldova – țintă constantă a presiunilor hibride rusești.
Cum poate fi susținut un politician care se comportă în afara normelor democratice, transformă instituțiile în scenă de spectacol și circ, și își ia aplauze din provocări? Cum poate pretinde cineva că apără „poporul”, când face selfie-uri la evenimente ale propagandei, oferind regimului agresor un surogat de legitimitate publică? Ce fel de „patriotism” e acela care dă cu piciorul partenerilor noștri strategici exact când solidaritatea euro-atlantică e scutul de care depindem?
Votul pentru Șoșoacă nu e o glumă antisistem, ci o sfidare a majorității care susține drumul european și o susținere indirectă a Rusiei agresive. A ridica la rang de alternativă serioasă un discurs antieuropean, antinato, pro-Kremlin, înseamnă să întorci spatele interesului național pentru iluzia unei „neutralități” pe care Rusia o traduce mereu ca slăbiciune. Pericolul se vede și în cazul lui Călin Georgescu: elogiază ideologi ai Kremlinului, reciclează teze putiniste, revendică poziții care subminează alianțele României. Când asemenea politicieni apără alte interese decât cele naționale, factura o plătește cetățeanul – prin izolare, sărăcie și insecuritate. România nu-și poate permite lideri care fac jocul altora. Lecția e simplă: cine flutură steagul suveranismului de paradă, dar împrumută vocea Moscovei, nu apără țara, o expune.
În fața acestei derive, nu e loc de ambiguități. Democrația nu se apără cu lozinci strigate la televiziuni prietenoase Kremlinului, ci cu luciditate, cu respect pentru instituții și cu solidaritate față de vecinii agresați. Restul e zgomot și propagandă.
