Sponsor oficial al
România trăiește de ani buni într-o contradicție democratică greu de explicat și și mai greu de justificat: voința populară exprimată limpede prin referendumul din 2009, validat cu o largă majoritate, continuă să fie ignorată. Reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 nu este o idee nouă, nu este o fantezie reformistă și nici o simplă temă de campanie. Este o decizie deja luată de cetățeni. Iar faptul că ea nu a fost pusă în aplicare spune mai multe despre clasa politică decât despre dificultățile tehnice ale reformei.
Adevărul este simplu: nu avem o problemă de legislație, ci de voință. Cadrul legal permite ajustarea normei de reprezentare și stabilirea unui plafon clar al numărului de parlamentari prin modificarea legii electorale. Nu este nevoie de o revoluție constituțională pentru a aduce Parlamentul la 300 de membri în sistem bicameral. Este nevoie doar de asumare. Or, exact această asumare lipsește. Parlamentul României funcționează într-o formulă supradimensionată, care favorizează diluarea responsabilității. Cu cât sunt mai mulți aleși, cu atât este mai ușor ca răspunderea să se piardă în masa anonimă a voturilor de partid. Alegătorul nu mai știe cine votează, cum votează și, mai ales, de ce votează într-un anumit fel. Această opacitate nu este un accident, ci un efect direct al dimensiunii excesive a Legislativului.
Un Parlament redus la 300 de membri ar produce un efect imediat: ar scoate aleșii din anonimat. Fiecare vot ar deveni vizibil, fiecare poziționare ar putea fi urmărită, fiecare absență ar conta. Într-un astfel de sistem, nu te mai poți ascunde în spatele grupului. Nu te mai poți strecura pe liste fără identitate publică, fără consistență profesională, fără asumare. Anonimii, acei parlamentari despre care publicul află abia la final de mandat că au existat, ar dispărea treptat din peisaj. Iar de aici derivă o consecință esențială: responsabilizarea reală a alesului. Când știi că ești unul dintre cei 300, nu unul dintre aproape 500, presiunea publică crește, iar tentația derapajelor scade. Nu pentru că sistemul ar deveni brusc perfect, ci pentru că spațiul de manevră al comportamentelor opace se reduce considerabil. Corupția nu dispare prin simpla reducere numerică, dar își pierde din terenul fertil: lipsa de vizibilitate, lipsa de răspundere individuală, protecția oferită de masa amorfă a votului colectiv.
Un Parlament mai mic ar însemna și o selecție mai riguroasă. Partidele ar fi obligate să trimită în competiție oameni cu profil solid, recognoscibili, capabili să susțină public decizii și să răspundă pentru ele. Nu ar mai exista loc pentru „umplutură”, pentru candidaturi de conjunctură, pentru fidelități de partid recompensate prin locuri eligibile. Ar crește inevitabil și calitatea reprezentării.
Există, desigur, și dimensiunea financiară, pe care nu o putem ignora. Parlamentul României implică costuri semnificative, nu doar prin numărul de parlamentari, ci și prin aparatul administrativ aferent, logistica, cabinetele, deplasările și, nu în ultimul rând, organizarea unor activități care depășesc adesea sfera strictă a legiferării. Un Legislativ mai restrâns ar permite o reducere reală a acestor cheltuieli și, mai important, o reașezare a priorităților instituționale. Parlamentul trebuie să legifereze și să controleze executivul, nu să devină un spațiu al evenimentelor paralele fără relevanță publică.
Reforma nu ar fi completă fără o limitare clară a mandatelor. Două sau, cel mult, trei mandate de parlamentar ar fi suficiente pentru a acumula experiență și a contribui substanțial la procesul legislativ. Dincolo de acest prag, riscul este transformarea funcției într-o profesie perpetuă, ruptă de realitățile societății. Mai mult, interdicția de a „migra” între cele două camere ar elimina artificiile prin care unii își prelungesc cariera politică schimbând doar titulatura funcției. Toate aceste schimbări pot și trebuie să coexiste cu păstrarea sistemului bicameral. Bicameralismul nu este o problemă, ci o resursă. El oferă posibilitatea corectării proiectelor de lege, a filtrării inițiativelor legislative și a unei dezbateri mai așezate. Procedura de mediere între camere este un instrument util, care trebuie consolidat, nu abandonat. Reforma nu înseamnă simplificare brutală, ci eficientizare inteligentă.
În fond, reducerea Parlamentului la 300 de membri nu este doar o chestiune de eficiență administrativă. Este o chestiune de igienă democratică. Este diferența dintre un sistem în care responsabilitatea se dizolvă și unul în care ea se concentrează. Este diferența dintre un Legislativ în care poți trece neobservat și unul în care ești obligat să dai socoteală. Mai mult decât atât, asumarea acestei reforme ar avea un efect de domino. Ar crea un precedent de respectare a voinței populare și ar deschide calea către alte corecții necesare ale sistemului politic, precum revenirea la alegerea primarilor în două tururi. Dacă vrem reprezentativitate reală la nivel local, trebuie să începem prin a o asigura la nivel național.
Viitoarele alegeri nu ar trebui să ne găsească în același punct mort. Nu mai putem invoca complexitatea procedurilor sau echilibrele politice fragile. Avem deja decizia cetățenilor. Lipsesc doar curajul și onestitatea de a o pune în practică. Iar fără aceste două ingrediente, orice discurs despre reformă rămâne un exercițiu retoric.
