Lucescu, Europa și oltenii

Marele antrenor și om de fotbal a trecut la cele veșnice direct de la fotbal. A plecat de acasă pe 29 martie, duminică dimineața pe la ora 9 și un ceas mai târziu analiza un meci de fotbal în fața jucătorilor. Era, așa cum a fost toată viața, la catedră, la pupitrul de comandă. Atunci i-a fost rău, atunci a fost dus la spital, de-atunci încoace n-am mai citit altceva despre el decât comunicate. Defibrilatoare, stare staționară, stare gravă, stare critică.

De fapt, Mircea Lucescu a căzut la datorie, pe câmpul de luptă, ca un soldat bătrân și trecut prin toate războaiele lumii. Pregătea meciul de la Bratislava, acolo unde mai fusese cu aproape 43 de ani în urmă, cu o națională care avea la start mai mult de jumătate din componenți olteni: Lung, Negrilă, Ștefănescu, Ungureanu, Geolgău, Cămătaru. Șase din unsprezece, ar fi fost și al șaptelea, Balaci, dacă nu s-ar fi accidentat. Probabil că dacă ar fi ajuns pe acel stadion slovac, și-ar fi adus aminte de poarta în care a marcat Geolgău, I s-ar fi răscolit amintirile tinereții, rememorând cum a reușit să ducă România, din urna a patra valorică la un turneu final European unde s-au calificat doar cele mai bune șapte echipe de pe continent, alături de Franța, țara gazdă, calificată din oficiu.

În aceste momente triste ni se permite să fim conectați la amintiri. Ne este chiar recomandat să ajungem la ele. La acele amintiri cu un Lucescu tânăr, care, echipier al Corvinului, juca ultimul său meci sub tricolor la aproape 34 de ani, pe Centralul din Bănie, la 4 aprilie 1979, 2-2 cu Spania. La acel Lucescu matur care făcea echipa națională pe scheletul Craiovei, având uneori 12 olteni convocați, dintre care vreo șapte-opt erau titulari. La acest din urmă Lucescu albit de ani, care mergea la meciuri și căuta cu încăpățânare soluții acolo unde nu prea mai puteau fi găsite.

Un om care și-a dat ultima suflare gândindu-se la fotbal, un selecționer care la 80 de ani și jumătate a antrenat echipa națională cu 12 zile înainte de a muri, încercând, aproape de unul singur, s-o ducă la Mondiale. Când alții își vedeau de ei și de viața lor, Lucescu și-a tăinuit și și-a absorbit propria suferință, de care era perfect conștient, încercând să ajute fotbalul românesc, față de care spunea mereu că ”are o datorie morală!”

Odihnă veșnică, Nea Mircea! Fotbalul românesc este cel care îți va fi dator pe vecie!