Tenișii, mormintele și ouăle roșii

În copilăria mea, Sărbătoarea Paștelui avea o însemnătate religioasă, liturgică, cu o încărcătură emoțională pe care astăzi nu o mai regăsesc. S-a dus... odată cu candoarea copilăriei.

Tenișii noi de fiecare Înviere, ritualul sacru al vopsirii ouălor și mersul împreună cu părinții la mormintele bunicilor, peste care rostogoleam ouăle, declanșau în mine o bucurie pură. O bucurie divină, o bucurie nepământească.

Deși eram sărac, fericirea de atunci n-o mai găsesc acum, bogat fiind. Deci atunci eram bogat. Acum trăiesc iluzii, iluzii.

Astăzi merg la cimitir singur, ca un orfan — așa mă simt, căci părinții, între timp, s-au dus la bunici și... nu s-au mai întors. Lumânările le aprind tremurând, cu ochii încețoșați. Nimeni nu-mi mai strânge mâna rece în noaptea Învierii. Tenișii noi au rămas o amintire prăfuită, undeva într-un colț de suflet unde nu mai ajunge lumina. În locul ouălor roșii, port în buzunar câteva fotografii îngălbenite și dorul greu ca o lespede.

Pe aleile cimitirului, vântul îmi șterge lacrimile și-mi șoptește nume dragi. Și mă întreb, într-un oftat mut: cui să mai spun „Hristos a Înviat"? Căci cei care mi-ar fi răspuns organic, cu glas tremurat de emoție, nu mai aud. Iar cei care-mi răspund azi o fac mecanic, formal, fără acea vibrație vie. E ca diferența dintre tenișii ieftini de altădată, care mă făceau să zburd de bucurie, și încălțămintea scumpă de acum, care, deși există, nu mai produce nicio tresărire. Oricât ar fi de prețioasă, nu mai poate naște acea trăire pură. Doar o umbră de ritual, fără suflet.

În locul copilului de atunci, azi merge un om cu umerii aplecați, cu privirea grea, în care sărbătoarea nu mai înseamnă înviere, ci doar o numărătoare a absențelor. Și în fiecare an, tot mai puțini oameni dragi de salutat, tot mai multe nume pe cruce. Și simt că în curând, nu va mai rămâne decât tăcerea, iar lumina Învierii se va risipi undeva între morminte uitate și pași singuratici pe alei