Postelnicu în pantaloni scurți

În 2009 l-am votat pe Crin Antonescu. În turul doi am stat acasă. Pe Băsescu îl votasem în 2004 și mi-a ajuns, iar pe Geoană n-aveam cum să pun ștampila - toate au o limită. Porecla Căcărău a lui Antonescu cred că a apărut mai târziu. Și a fost o scorneală a unui ziarist foarte talentat (de-aia nici nu îi dau numele, plus că s-a prăpădit), care a fost trimis la Tulcea să descopere ceva compromițător despre Antonescu. N-a găsit nimic și a inventat stupizenia Căcărău.

În 2025, în Antonescu s-a aruncat cu o conservă a vechii Securități. Conserva nici măcar nu miroase urât. Fiindcă e goală. Și-a protejat un prieten, în loc să-l toarne, iar diversioniștii au zis că l-a turnat.

Pe Antonescu ar fi fost frumos să-l apere șeful PNL și aliatul Ciolacu. Dar Ciolacu e obișnuit să spună adevărul doar când nu are alte variante. Și acum are. Dacă Antonescu ajunge în turul doi sau chiar iese președinte, Ciolacu se va bucura că el și pesediștii și-au mai găsit o umbrelă. Dacă Antonescu nu prinde turul doi, Ciolacu va putea să se laude că el a fost un candidat mai bun - ''la 0,3% de Elena Lasconi''. Singurul lucru izbutit pe care l-ar putea face Ciolacu pentru Antonescu ar fi să nu direcționeze voturi spre Simion (sau Ponta), fiindcă am mai văzut filmul ăsta în decembrie 2024.

E o expresie tocită - ''votăm pentru copiii noștri.'' Și părinții noștri au votat pentru noi. Mă întreb dacă și în 2050 se va umbla tot cu maculatura Securității, o instituție care a dispărut, teoretic, în 1989, dar de fapt e singura entitate din România care întinerește. La fiecare televizie, în fiecare minister sau primărie apare mereu câte un Postelnicu în pantaloni scurți. Care știe el ce ai făcut. Și, dacă n-ai făcut, știe ce vei face. E vechiul stil ''dați-ne omul! Cazul îl facem noi.''

Când a apărut ceva despre ''turnătorul Nicușor Dan'' (altă minciună), ăia care îl jignesc azi pe Antonescu susțineau că Nicușor a fost mânjit cu o teorie a conspirației.

Poate ne revenim după Paște. Slabă speranță, nicio speranță. O să ajungem să fim mulțumiți dacă unul jignește, dar măcar nu inventează.