Sponsor oficial al
Am fost rădăcini adânci, dar ne-am smuls singuri din pământ și ne-am vândut pentru asfalt și beton. Acum stăm cu rădăcinile goale, plângând în ghivece străine, hrăniți cu pământ care nu ne recunoaște.
Am fost izvoare reci de munte, dar ne-am lăsat apele otrăvite cu plastic și minciuni ambalate frumos. Nu mai bem adevăr, ci zgomot. Ne spălăm setea cu apă stătută din bidoane lucioase și ne prefacem că e izvor.
Am fost oameni care țineau lumina în palme unii altora. Acum ne ocolim privirile, trecând unii pe lângă alții ca pe lângă stâlpi vechi, uscați, prin care nu mai curge nimic.
Ne uităm la cel care ne fură pâinea și îl aplaudăm pentru firimitura pe care ne-o aruncă. Îi așezăm pe tron călăii și le spunem „salvatori", doar pentru că știu să zâmbească în fața camerelor. Ne punem speranțele în cei care își ascut cuțitele în spatele nostru.
Ne-am pierdut chipul în oglindă și ne-am închinat oricui ne-a promis că ni-l dă înapoi. Dar în mâinile lor nu e oglindă — e cușcă. Și în cușcă, primul lucru pe care ți-l iau nu e libertatea, ci vocea.
Suntem poporul care-și vinde busola pentru un drum asfaltat până la poartă, dar dincolo de poartă nu mai știe încotro să meargă. Și când nu mai știm drumul, punem orbii în frunte și le cerem să ne conducă.
Ne cântăm cântecele vechi doar la festivaluri, în timp ce adevăratele noastre voci se sting. Ne bate inima pe ritmul pașilor care ne duc înapoi, în lanțuri. Și, culmea, dansăm.
Mi-e dor de omul care am fost.
De bătrânul din sat care bătea la poartă cu o traistă de nuci și o vorbă bună.
De mâinile crăpate de muncă ce miroseau a pâine coaptă, nu a parfum străin.
Mi-e dor de serile când stăteam la povești pe băncuță, când vecinul era frate, iar străinul era oaspete.
Astăzi, trecem unii pe lângă alții cu ochii în pământ, ca și cum am căuta pe jos bucăți din sufletul pe care l-am pierdut cu toții.
Și poate cea mai mare tragedie nu e că am pierdut, ci că am învățat "să trăim" prizonierii într-o libertate inexistentă
