Când am plecat din Craiova erau vreo doi – trei colegi care acopereau domeniul justiției atât de bine încât îi sunau avocații să-i întrebe când s-a dat un termen de judecată. Dispecerul de la poliție avea o listă de jurnaliști pe care îi suna aproape concomitent cu salvarea pe care o chema la vreun accident și care, de multe ori ajungea după ce vreun corespondent deja trăsese primele cadre. Era Tibi Pătru, era Pampu, erau atâția duși care, cum, necum reușiseră să facă presă într-un oraș care părea să fie neliniștit în fiecare zi.
Garnitura asta de oameni de presă era într-o continuă2 alergătură cu o altă garnitură de politicieni și oficialități locale care, în volbura tranziției de la socialismul științific la democrația originală, nu pierduseră studiile, cultura și în general competența.
Vedeam cu ochii de copil care lua drumul Bucureștiului anchete despre niște avioane care plecaseră din oraș și fuseseră descoperite de american prin Medelin, citeam despre privatizări, senatori cu dosare, deputați cu pistoale sau alte minuni fascinante. Era și tiraj pentru că ziarele ieșeau pe hârtie, iar oamenii le cumpărau cu banii care foșneau și care acum sunt, la rândul lor, pe cale de dispariție într-o realitate pe care, la acele vremuri am fi numit-o viitor distopic.
După atâția ani, după atâtea aventuri, Craiova s-a liniștit. Nu mai vezi la știri furci agitate în miez de noapte la lumina girofarurilor sfioase care înconjoară vreo procesiune dezordonată plecată din inima Luncii.
Nu mai auzi nimic despre nicio afacere, deși în oraș nu mai găsești o casă decentă sub jumătate de milion de euro. Aparent în Craiova este o liniște apăsătoare și o pace asemănătoare cu cea care a existat în cei 30 de ani în care nici austriecii și nici turcii nu se îngrămădeau să guverneze regiunea asta.
Motivele sunt multe. Vremurile s-au schimbat. În rău. După efervescența din 2012 când platformele digitale au început să acapareze atenția oamenilor, încet, încet, jurnaliștii care atunci când scriau făceau orașul să vibreze s-au îndreptat spre alte meleaguri sau spre alte ocupații și au lăsat orașul să-și devoreze liniștit poveștile în secret.
Orașul din care mii de tineri iau calea străinătății pentru o viață mai bună trimite în Parlamentul României 14 oameni și dacă stau să mă gândesc bine, nu aș putea să numesc nici jumătate dintre ei deși citesc zilnic câteva sute de știri, iar algoritmii complicați ai platformelor digitale țin în mod frecvent să mă informeze despre orașul meu.
Asta s-a întâmplat ușor. În timp. Pas cu pas, cum ar spune încă președintele României Educate. Nu este o excepție. Sunt orașe în care nici nu mai sunt ziare, iar oamenii primesc pe nemestecate știri anonime din marele amalgam digital care domină conștiința colectivă.
Inițiativa lui Adrian de a revigora o publicație care în vremurile bune dădea ora exactă în satele pierdute ale Olteniei pare sortită eșecului. Dincolo de o mână de politicieni care încap într-un vagon de tren, o inițiativă de acest gen concurează direct cu platformele digitale în încercarea temerară de a capta atenția unui public dezobișnuit să primească informații adunate cu trudă de oameni care se pricep să facă asta.
Așadar am decis să sprijin această inițiativă cu toată puterea. Hai să fie Craiova deschizător de drumuri într-o Românie în care presa locală este conectată la aparate. Procesul de resuscitare este greu și anevoios și nu ține numai de instituția de presă, fiind o poveste în care oamenii și jurnaliștii trebuie să se regăsească și să facă un front comun în care încrederea este elementul esențial.
