Sponsor oficial al
În ultima săptămână de campanie un singur lucru este cert și inevitabil. Indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale și parlamentare, Partidul Social Democrat o să aibă nevoie de un președinte imediat după ce ultimul vot din turul al doilea va fi numărat și contorizat de sistemele complicate ale Serviciului de Tele-comunicații speciale.
Ultimele „lebede negre” sunt aruncate pe piață din „katiușele” pregătite de fiecare partid. Ultimele dosare sunt scoase din fișetele mucegăite de vreme unde și-au așteptat menirea. Trolii își fac ultimele combinații cibernetice, iar mii de potențiali deputați și senatori cerșesc umil ultimele voturi în speranța că vor avea parte de patru ani cu salariu sigur la stat.
Puțini, cei care deschid listele, știu aproape sigur că intră în parlament. Dintre candidații la președinție, câțiva speră la turul al II-lea. Singur chestie certă este că urmașii lui Ion Iliescu de la PSD or să aibă nevoie de un președinte după ce toată cavalcada alegerilor are să se finalizeze ca un act intim iluzoriu.
Dacă Marcel iese președinte, pleacă la Cotroceni și devine președintele tuturor. Dacă nu câștigă alegerile, socialiștii se vor aduna în staborul suprem și îi vor „vărsa” sângele. În aceste condiții mai multe figuri em-blematice ale partidului se potențează încet, încet pentru a pune mâna pe putere.
Grindeanu a făcut marcaj strâns la Marcel și, în viziunea tuturor, este viitorul președinte al PSD. Imagine bună, discurs stilat. Ministrul Transporturilor a fost vehiculat și ca potențial candidat, dar a evitat situația. Ca și candidat poți să pierzi sau să câștigi, dar ca ne-candidat rămâi în poziția care aproape sigur te face președintele celui mai mare partid.
Alte figuri marcante, nu prea mai are PSD-ul. Victor Ponta, recent reintegrat ar putea să ridice unele pre-tenții, dar fantomele trecutul îi atârnă de picioare și îl fac să se miște destul de încet. Tudose are, la rândul său niște trecut și niște fantome și prezintă și marele dezavantaj legat de faptul că este total lipsit de carismă ca un tablou pictat corect, dar fără niciun fel de talent.
În rest, județ cu județ, social-democrații au oameni fără vizibilitate și fără anvergură. Niciun constănțean nu cunoaște șeful din Arad al PSD, niciun băcăuan nu știe cine este liderul socialiștilor din Mehedinți și așa mai departe. Primarii socialiști din marile orașe sunt figuri șterse. Președinții de Consilii Județene încă nu s-au transformat în baronii locali care să poată da cu pumnul în masa negocierilor de la partid.
În condițiile astea, Olguța Vasilescu are o poziție specială. Contestatarii lui Grindeanu nu o urăsc, liderii mai noi sunt copleșiți de imaginea ei de zeiță trecută și scăpată din furcile caudine ale anchetelor DNA, iar „bărbații” curajoși tremură atunci când se gândesc la faptul că ar putea să intre în gura ei după un lung șir de conflicte pe care le-a câștigat prin knock-out în lunga experiență politică.
De câțiva ani, Olguța stă la cutie. Iese rar, iar atunci când o face alege momentele festive care încet, încet au schimbat percepția lumii despre ea. Asta o pune în poziția unică de a cere șefia PSD-ului, iar dacă ra-cheta pornită deja de la București nu ajunge la Craiova și lovește numai Pieleștiul, Olguța are toate șanse-le să fie cea mai potrivită pentru conducerea celui mai mare partid din România.
