Încerc să cred că nu ştiu ce resorturi ascunse ne-au adus în acest impas existenţial şi într-un stres permanent, din care se pare că nu vom ieşi curând. Omenirea se află într-o mare cumpănă, lumea nu mai e cum a fost, dar oamenii speră că vor reveni la vechile obiceiuri, astfel ca viaţa să mai aibă sens.
Nici tinerii nu mai sunt ce erau. Nu mai sunt întâlnirile romantice, plimbatul de mână şi sărutările, pe o bancă, în parc... S-a lovit atât de mult la temelia acestei lumi încât tot ceea ce ştiam şi consideran normal s-a spulberat! O depresie cruntă şi adâncă s-a mutat cu noi în casă şi în pat, astfel încât, de multe ori, nici nu mai înţelegem raţiunea de a fi.
Normalitatea nu poate fi cea pe care o trăim, de aproape un an încoace. Normalitatea ţine de bucuria de a-i iubi pe cei care îţi sunt apropiaţi, înseamnă sărutul de întâlnire al îndrăgostiţilor şi faptul firesc de a merge pe stradă zâmbind, la gândul că, acasă, te aşteaptă cineva drag. Normalitatea înseamnă chiar şi întâlnirea, la o bere, cu prietenii şi flirtul, la o cafea, cu o persoană nou cunoscută şi incitantă. Şi mai înseamnă multe altele...
