Sponsor oficial al
Disputa din aceste zile despre noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a a fost împinsă într-o falsă alternativă: ori „elevii de azi” și „texte contemporane”, ori „literatură veche” și „cronologie”. În realitate, miza este dacă școala mai are curajul să ofere o hartă a culturii române, nu doar fragmente tematice aruncate la întâmplare, într-un context în care chiar Ministerul Educației admite că lipsește viziunea coerentă pe toți anii de liceu, iar taberele pro/contra se acuză reciproc de anacronism și inadecvare.
Dezbaterile despre programa de literatură pentru clasa a IX-a au scos la iveală un reflex tot mai vocal: ideea că trecutul trebuie ținut la distanță, ca să nu deranjeze confortul prezentului. În fiecare generație apare câte o modă intelectuală care descoperă, cu aerul unui pionier pe Lună, că tradiția „apasă”, că istoria literară „nu e incluzivă”. În varianta de azi, neo-marxistul de serviciu intră în clasă cu o lupă ideologică și, dacă vede un cronicar, strigă alarmat că a găsit „canon” — ca și cum reperele ar fi un delict. Apoi propune să înlocuim literatura veche cu „texte relevante” despre orice, mai puțin despre literatură, fiindcă elevul trebuie „protejat” de confruntarea cu limba veche, cu istoria și, eventual, cu ideea că ai rădăcini. În numele acestei igiene perfecte, manualul trebuie să fie un spațiu steril, fără praf, dar și fără memorie. De aceea, punctul de vedere al Academiei și al Uniunii Scriitorilor din România este de apreciat. Literatura nu este o colecție de fragmente interschimbabile, ci o curgere în timp, cu începuturi, rupturi, continuități și ecouri.
Punctul de vedere al Academiei Române merită ascultat nu pentru că ar fi „conservator”, ci pentru că reamintește un adevăr pedagogic simplu: fără diacronie, pierzi sensul. „Limba fără gramatică și literatura fără tratarea sa în timp… își pierd esența”, iar literatura „decurge” una din alta: nu poți studia autori moderni ca și cum ar fi apărut „din cer”, scoși din acumulările care i-au făcut posibili. Mai mult: Academia punctează limpede că facultatea e altceva, cursurile tematice sunt firești acolo, dar ele funcționează doar dacă elevul a dobândit din liceu „imaginea mersului, în timp și spațiu, al literaturii”. Altfel, pui căruța înaintea boilor și îi condamni pe mulți să nu aibă niciodată acces la această „hartă” (nu toți ajung la Litere).
În același registru, Uniunea Scriitorilor din România, prin vocea lui Varujan Vosganian, a adus argumentul pe care, paradoxal, îl evită criticii programei: experimentul tematic (așa cum a fost practicat) a produs o imagine „disparată”, a diluat reperele și nu a dus la creșterea apetitului pentru lectură, într-o societate deja apăsată de analfabetism funcțional. Președintele Uniunii Scriitorilor din România spune direct că azi nici măcar nu e limpede „care e canonul” livrat elevilor și că literatura contemporană e slab reprezentată; soluția nu e să amputăm începuturile, ci să reconstruim coloana vertebrală și să facem loc, inteligent, și prezentului. De aici și propunerea lui: o îmbinare între tematic și diacronic — de pildă, când vorbești despre psaltire, poți deschide punți către poeții care au lucrat cu psalmul în modernitate, de la Arghezi la Voiculescu, Ioan Alexandru sau Daniel Turcea.
Obiecția cea mai des invocată, potrivit căreia „la 15 ani elevii nu sunt atrași de literatura veche”, pornește de la o constatare reală, dar trage o concluzie greșită. Nu textele vechi sunt problema, ci felul în care sunt livrate: ca inventar de informații, nu ca aventură de limbaj, de idei, de lume. Inclusiv criticii programei cer texte mai aproape de sensibilitatea elevilor și o infrastructură reală pentru lectură. Nimic din asta nu contrazice perspectiva Academiei și a USR: poți preda cronologic fără să predai prăfuit. Poți începe cu cronicarii fără să-i transformi în sperietoare, prin fragmente scurte, comparații cu texte de azi, lectură cu voce, imagini, contexte, proiecte. La o adică, multe sunt elementele care nu sunt pe placul unui public tânăr, dar educația este necesară în parametri de calitate.
. Școala nu trebuie să producă mici filologi, ci cititori care știu unde se află într-o cultură și pot orienta un text în timp și limbaj. Informația trebuie să existe în manuale, la îndemâna elevilor, limpede și prietenoasă, cu contexte, cronologii și explicații care deschid, nu care închid. În același timp, materia nu e obligată să greveze examenele prin memorare de inventar; evaluarea poate rămâne pe competențe, pe înțelegere, pe argumentare și pe gustul pentru lectură.
Și, mai ales, dacă vrem lectură, nu e suficientă programa. Școala are nevoie de activități de promovare a lecturii care să scoată literatura din rigiditate și s-o pună în dialog cu elevul. Un exemplu bun este proiectul „Scriitori la catedră”, inițiat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România în parteneriat cu ISJ Dolj: întâlniri în școli, dialoguri despre piața editorială, lecturi, întrebări și răspunsuri, o punte reală între tineri și scriitori. De ce nu extindem acest proiect la nivel național?
În fond, dezbaterea nu ar trebui ideologizată (nici într-o direcție, nici în cealaltă). USR a spus-o răspicat: etichetele menite să intimideze („protocronism”, „național-comunism”) strică discuția. Dacă vrem elevi care citesc, soluția nu e să scoatem „vechiul” din școală, ci să-l predăm viu, integrat, cu punți spre contemporan și sprijinit de o cultură a lecturii dincolo de manual. Când elevul simte că literatura e o voce și o lume, nu o fișă, chiar și textele vechi devin contemporane. Iar dacă ideologia se teme de cronologie, asta spune mai mult despre ideologie decât despre literatură.
