Începem un nou an cu speranţe de mai bine şi, mai ales, cu speranţe de a scăpa de mai rău. De răul dimprejurul nostru, dar şi de răul din noi. Iubirea aproapelui şi urarea declarată de a fi mai buni sunt vorbe deşarte dacă nu sunt dublate de dorinţa sinceră, interioară, de a ne lecui de ceea ce ne trage înapoi şi ne coboară de la statutul de oameni.
În principal, trebuie să fim oneşti şi să ne ţinem de cuvânt atunci când promitem ceva, altfel e prima încălcare a dorinţei de a fi mai buni. Absenţa onestităţii înseamnă şi o vinovăţie autoasumată pe care ţi-o recunoşti, pentru că nu te lasă conştiinţa să o uiţi.
Este vorba şi de umanismul care ar trebui să ne caracterizeze viaţa de zi cu zi, de renunţarea la egoism şi orgolii personale şi, mai ales, la concurenţa neloială. Pentru că, atunci când nu recunoşti meritele aproapelui, ai călcat deja în străchinile negativismului personal.
Câţi dintre noi vor reuşi să treacă peste aceste praguri esenţiale ale vieţii? Experienţa de până acum îmi spune că destul de puţini. Majoritatea vor uita deja de dorinţele exprimate la început de an şi vor reveni în mocirla cvasi-permanentă în care au trăit până acum!
În general, bonomia durează puţin, iar simplele definiţii despre a fi mai buni rămân suspendate între ceva ce ar fi putut să fie şi ceva ce rămâne la fel ca la început. Chiar dacă am păşit într-un nou an şi avem pretenţia că ne-am înnoit, ca oameni şi conştiinţe.
