Belu
Sponsor oficial al
Mitul școlii private din Craiova s-a spulberat picătură cu picătură ca o ploaie de vară care din eroare s-a declanșat într-o iarnă timpurie. Acum câțiva ani niște antreprenori au decis că în capitala Olteniei a venit vremea să apară un Eton local cu accente elitiste și costuri demne de produsele prohibitive din magazinele clandestine.
Ideea unei școli private era simplă, dar metodele de aplicare și momentul ales pentru lansare au fost nefavorabile unei comunități care nu era pregătită pentru o asemenea aventură. Scopul era de a colecta la o instituție de învățământ exclusivistă toate mințile agere din familiile bune și a pune bazele celei mai dorite școli din regiune.
Pentru a aduce împreună atât mințile agere care proveneau din părinți cu spirit antreprenorial cât și pe cele care proveneau din părinți cu pedigree, dar fără succes în afaceri, s-au aplicat discount-uri, s-a negociat și s-a făcut reclamă care promitea și Luna de pe cer.
Într-un final a ieșit o struțo-cămilă care a funcționat ani la rând fără a vedea luminița de la capătul tunelului. Prețurile erau croite pentru a avea un grup de elevi care proveneau de la en-grosiști scăpătați, samsari imobiliari și antreprenori cu dare de mână. Pretențiile ar fi inclus și niște copii din nomenclatura democratică a Olteniei în cazul, greu de realizat, în care ar fi putut să justifice costurile școlarizării cu veniturile de la buget.
Mulți dintre părinții copiilor din cea de-a doua categorie au ales variantele tradiționale în care clasele premium de la Școala 21, Școala 22 sau Școala 2 ofereau mult mai multe avantaje. În principal ofereau garanția învățătoarelor din top care nu au plecat pe fenta școlii private.
În principal asta a fost dezavantajul major. Nicio învățătoare de top nu a părăsit sistemul. Femeile alea care atunci când preiau o clasă zero sunt asaltate cu telefoane, pe care inspectorul le roagă în genunchi să primească vreun copil de ștab și care își selectează clasa ca la naționala de fotbal au rămas pe poziție, iar la privat au ajuns niște doamne decente, dar care nu erau chiar pe buzele tuturor atunci când căutau „cel mai cel învățător” pentru a-și da odrasla la școală.
Asta s-a întâmplat și din cauză că într-o afacere vrei să ai costuri mici și profit mare. Această ultimă teorie a făcut ca prețurile de școlarizare să fie mari cu tendințe de creștere alarmantă, iar cheltuielile salariale să fie atent observate pentru a nu depăși limitele profitabilității.
Alt dezavantaj major a fost că la privat se propunea un sistem de învățământ revoluționar în care copilul nu mai este stresat. În esență, s-a dovedit că fără stres nu prea se mai învață, iar sistemul putea să fie privit cu bucurie numai de un afacerist fără școală care-și trimite copilul să colecționeze câteva diplome înainte să se ocupe de combinațiile familiei.
Îmi amintesc și acum zbaterile societății socialiste în aceiași materie. Eu am fost norocos. La momentul la care m-am dus la școală, în vârful piramidei învățătorilor din Craiova era Lola Bărbulescu. Erau părinți care și-ar fi tăiat o mână pentru a putea să-și trimită copiii la ea în clasă. Telefoanele luau foc. Inspectoratul era asediat. Partidul în măreția lui socialistă se implica cu toată puterea, iar la final aveai cu adevărat o selecție foarte apropiată de ceea ce se petrecea în natură în lupta pentru supraviețuire.
Am fost un norocos și pe această cale îi mulțumesc Învățătoarei mele pentru aventura extraordinară din primii ani de școală. În afară de învățătoare, al doilea element important a fost grupul de colegi care s-a creionat după selecția naturală descrisă mai devreme.
În lipsa unui dascăl spectaculos și a unui grup atent selectat nu obține rezultatul aștepta. Pe scurt, eșecul unei instituții private în Craiova este aproape sigur dacă nu se modifică ceva. Poate să existe o școală de beizadele, poate să existe o fabrică de diplome cu pretenții, dar momentan tot sistemul de stat oferă speranța reușitei în viață. Lipsesc câteva rigle la palmă, câteva minute la colț și presiunea unei note mici.
Surprinzător, mediocrii din generația mea au decis că nu sunt necesare ca și când ei ar putea să știe ce este sau nu este necesar în procesul de învățare.
