Politica românească şi cea internaţională se relevă sub gândirea omului de cultură şi pune în discuţie o serie de trăsături generale păguboase, dar şi de direcţii de însănătoşire a domeniilor vizate
Reporter: Domnule Ion Deaconescu, vă propun să discutăm despre cultură şi politică, în dubla dumneavoastră calitate de scriitor şi profesor universitar, căci, aproape zilnic, suntem bombardaţi cu tot felul de ştiri, despre conflicte, tensiune, crize, sancţiuni, corupţie etc. Oare se mai poate vorbi astăzi de cultură şi de civilizaţie culturală?
Ion Deaconescu: Dintotdeauna, cultura s-a constituit într-o stare de existenţă altfel decât cea a celor care sunt preocupaţi doar de putere şi bani, căci o poezie, o carte, un film, o piesă de teatru poate provoca fiorii bucuriei interioare, o reverberaţie specială a sufletului şi a frumosului. Viaţa noastră spirituală, din păcate, din ce în ce mai săracă, este făcută doar din fragmente disparate de frumuseţe, când ea ar trebui să reprezinte însăşi frumuseţea, cu toate iluziile şi reflexele ei de miracol şi taină.
Omul nu este o umbră care visează ori o răspântie, ci chiar inima revelată şi răzvrătită a Universului. De aceea, el cheamă minunile risipite, înnobilează gândurile şi creaţia, opunându-se Neantului, ca şi zidurilor din vise. Doar prin cuvânt şi emoţie individul va trăi mai bine, dar cum şi cu ce preţ, se întreba Andre Malraux în Condiţia Umană.
Cultura costă mult, e nevoie de pasiune, de eforturi permanente de cunoaştere, de dăruire şi spirit creator. Mircea Eliade atrăgea atenţia că “o naţiune agonizează atunci când elitele sunt incapabile să creeze o cultură vie, autentică, personală. O naţiune moare când îi sunt omorâte elitele - prin dezorientare, prin sărăcie sau prin politică.”
Întrebarea este dacă mai avem elite veritabile şi dacă acestea aduc servicii reale culturii româneşti, când unii dintre aşa-zişii intelectuali de marcă denigrează nume şi opere, înjură trecutul şi batjocoresc istoria neamului. Trăim într-o realitate suprasolicitată de ignoranţă, lehamite, neputinţă, ură, cameleonism şi cred cu tărie că doar cultura, educaţia, literatura, poezia mai pot alunga mirosul de stână şi usturoi pe care-l emană unii, ce se plimbă în maşini mari cât tancul ori ajunşi chiar demnitari ai naţiei.
S-a creat o monedă unică, o nouă legislaţie continentală, dar nu s-a înfăptuit, până astăzi, un nou umanism european, ştiindu-se că, în faţa spiritului, nu poate rezista nimic, iar nevoia de axiosis, adică de prestigiu, ar trebui să devină dezideratul major al culturii româneşti.
Se poate vorbi de o cultură craioveană, oltenească, de creatori prestigioşi ce au marcat spiritualitatea românească şi cea mondială?
Craiova a fost dintotdeauna o citadelă a culturii româneşti, aici au devenit mari, adică cetăţeni ai lumii, Brâncuşi, Titulescu, Gheorghe Ţiţeica, ctitor al şcolii matematice naţionale, Gogu Constantinescu, creatorul sonicităţii, L. Mrazec, Simion Stoilov etc. Se poate vorbi de un spirit oltenesc, de o anumită specificitate a spiritualităţii acestor locuri, de un model existenţial aparte, de un original tip de exprimare artistică şi comportamentală.
În Craiova trăiesc oameni de cultură importanţi într-o comuniune a diferenţelor şi a contrastelor reconfortante, cu un trecut distilat şi competitiv şi cu un prezent aproape fictiv şi retoric, ce merită a fi onoraţi şi preţuiţi: Florea Firan, Marian Barbu, Constantin Barbu, Constantin Preda, George Sorescu, Emil Boroghină, Mircea Pospai, Bucur Demetrian, Nicoale Panea, Constantin Pârvulescu, Jean Băileşteanu, Ioana Dinulescu, Petre Gigea, Tudor Gheorghe.
Aceştia, ca şi alţi creatori olteni excepţionali, fac parte şi din biografia noastră impresionistă, dar suntem nevoiţi să recunoaştem că managementul cultural provincial de astăzi nu le atribuie triumful emblematic al valorii de sine, respect şi iubire adevărată. Îmi place să cred că doamna primar Lia Olguţa Vasilescu, cu o solidă pregătire umanistă şi politică, cu experienţă în domeniul mass-mediei, va avea inspiraţia să repună în mişcare instrumentele ruginite ale colaborării culturale cu scriitorii şi artiştii craioveni, reaprinzând flacăra poeziei şi a trăirilor spirituale autentice şi de valoare. Sper că, începând din acest an, să fiinţeze Festivalul Internaţional de Poezie “Mihai Eminescu”, ce va fi organizat de academia cu acelaşi nume, pentru că, în general, cultura este “o lecţie care se învaţă foarte greu”, iar poezia este singura cale înspre frumos, emoţie şi fericire. Dintotdeauna am gândit că scriitorii, medicii şi profesorii ar trebui să beneficieze de inamovibilitate, la fel ca şi judecătorii, pentru că ei au nevoie de o mare libertate interioară pentru a crea frumuseţe, a vindeca suferinţe ori a crea oameni adevăraţi, dincolo de convenţii, stereotipi şi prejudecăţi.
Ce proiecte culturale ar resuscita atenţia şi interesul craiovenilor, iubitori de frumos, de muzică, de teatru?
Spre marea noastră mirare, nu rareori, Zilele Craiovei au afirmat prostul gust, lăutărismul, nonvaloarea, cu bani mulţi şi cu efecte extrem de păgubitoare. A invita o formaţie de muzică uşoară să cânte zgomotos şi excentric nu înseamnă un dar cultural reverberativ şi autentic. Bunurile culturale aparţin tuturor, indiferent de vârstă şi pregătire, de mode şi timp, de aceea ele au menirea să ne împlinească sufleteşte, să emoţioneze, să ne pună pe gânduri.
Este nevoie, în aceste timpuri de criză financiară, dar mai ales morală, de poezie, de literatură, de teatru, de întâlniri cu frumosul, de identificarea modelelor ce există printre noi, de expoziţii de pictură şi sculptură, de muzică valoroasă, de prefaceri sufleteşti profunde, de demnitate şi onoare.
Dacă istoria se face în timp, politica se-nvaţă în mers, de parcă ar fi un joc cu umbre. Ce se întâmplă în politica românească de astăzi?
Suntem pe deplin conştienţi că politica şi diplomaţia reprezintă o profesie dificilă, responsabilă, ce se construieşte în timp, cu ştiinţă şi efort intelectual continuu.
În aproape toate ţările occidentale funcţionează, de secole, şcoli care pregătesc oameni politici şi diplomaţi, la Moscova există Universitatea MGMO, în care studiază viitorii reprezentanţi ai politicii externe a Federaţiei Ruse, în timp ce la noi, în actualul Parlament, au fost alese persoane de un pitoresc aparte: cântăreţi, toboşari, feroviari, şoferi, unii dintre parlamentari terminându-şi liceul pe la 50 de ani. Sunt demnitarii României, protagonişti ai nonsensurilor şi parvenitismului, simpli spectatori pe scena deschisă şi generoasă a politicii dâmboviţene, atât de indiferentă faţă de destinul nostru inconsistent şi uneori disperat.
Politica presupune dobândirea puterii şi este generatoare de importante decizii, ce pot marca logica existenţei unui popor. Trebuie să recunoaştem că ne-am implicat, de cele mai multe ori sufleteşte, alteori fără voia noastră, în discreditarea politicii autohtone, înjurăm, arătăm cu degetul, facem guverne, dăm soluţii, în perimetrul unui scepticism naiv şi suprarealist. Suntem şi continuăm a fi nişte rătăcitori într-o lume imperfectă extrem de politizată, coruptă şi relativă, în care educaţia, cultura, sănătatea au devenit răni profunde ale existenţei noastre, ce nu se mai pot vindeca atât de uşor, pentru că drumurile se tot închid, vămile sunt mai numeroase, iar vameşii perfizi ne ţin la bariera înspre o altă lume.
Ce este de făcut în această situaţie atât de simptomatică?
Să se renunţe la politica ce a devenit o afacere atât de rentabilă pentru unii, la alegerea parlamentarilor pe viaţă, la clanurile şi familiile din anumite zone geografice, la cumetrii şi prostituţie politică, la trădări şi trădători de profesie, la traseismul devenit artă. Viaţa, spre disperarea unora care ne reprezintă, ne-a făcut mai conştienţi de slăbiciunile politicii, de fantasmele şi corupţia unor politicieni, de reala deconstrucţie a moralităţii lor.
În calitatea dumneavoastră de profesor universitar, sunteţi un pertinent cunoscător al relaţiilor internaţionale şi al geopoliticii. În prezent, în ce măsură consideraţi că o conştientizare de masă a apartenenţei la valori culturale comune poate constitui un argument al comuniunii şi solidarităţii sociale, în arealuri dominate de frământări interne, precum cele din “lumea arabă”?
Se poate vorbi de un anumit dramatism general al lumii actuale cu reverberaţii tragice şi în lumea arabă, căci mor oameni şi sunt distruse atât de multe bunuri materiale, când nonsensul se opune sensului, iar ura libertăţii şi vieţii. Sărăcia nu este un păcat, poate o stare extremă, dar suferinţa şi moartea n-au nicio legătură cu realitatea.
Aţi făcut referire la lumea arabă şi prezentul obiectiv îmi îndreaptă gândul către Siria. Detaşat de contextul geopolitic, pentru această ţară, recunosc, nutresc în plan personal o simpatie spirituală specială, generată de faptul că una dintre operele importante ale lui Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea a fost copiată şi tradusă în arabă în Alep, în mai multe variante, începând cu 1730. Îmi place Siria pentru cultura ei profundă şi rafinată, în care excelează vestigiile romane din Palmira şi Pusra, pentru spiritualitatea suculentă a Alepului.
Siria a devenit, din raţiuni greu de descifrat pentru noi, dar simple pentru sirieni, teatrul de război al unor forţe ostile păcii şi concordiei; un conflict inutil, care s-a soldat deja cu atâtea victime umane. Când moare un om, plânge întregul univers. Când mor oameni, lăcrimează însuşi Dumnezeu, de aceea se impune o rezolvare cât mai rapidă a acestui dezastru umanitar şi material, care afectează inclusiv patrimoniul cultural sirian. Într-un stat dominat de conflicte interne, oamenii de cultură îşi uită menirea, se împart în tabere, mânaţi de tăvălugul intereselor egotiste, şi deviază de la sensul unic creator şi sublim al universalităţii spirituale. Siria are nevoie de pace pentru a-şi vindeca rănile şi a începe reconstrucţia ţării şi a vieţii cetăţenilor ei. Ea trebuie ajutată, are nevoie de sprijin umanitar şi material pentru a-şi consolida instituţiile, administraţia, sănătatea, învăţământul şi a-şi promova cultura tradiţională. Într-o zonă geografică extrem de tensionată, Siria poate avea un rol important în stabilitatea climatului politic şi diplomatic, în soluţionarea unor litigii dintre state ce durează de câteva decenii.
Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a fi avut această interesantă discuţie despre cultură şi politică!
