Doamne ce fuduli suntem și ce cluburi slabe avem!

Titlul îl parafrazează pe Marin Sorescu. Genialul oltean din Bulzești încheie o strofă din ”La Lilieci” volumul patru cu distihul: ”Doamne ce săraci suntem/ Și ce sculă mare avem”. Enervant de valabil pentru ce au făcut echipele românești în Cupele Europene săptămâna trecută și pentru ce urmează să facă în retururile de săptămâna aceasta.

Din primăvară până-n august

Dacă vorbești cu patronii, cu conducătorii și cu antrenorii români prin iarnă sau chiar și mai târziu, până spre mai-iunie, echipele lor sunt în drum neabătut către grupele Champions League (Europa sau Conference, după caz). Toți nădăjduiesc că aventurile lor europene vor fi lungi, epopeice, le vor pune pe frunți cununi de lauri, iar în teșcherele le vor intra bani cu nemiluita. De la UEFA, ca premii, dar și milioane de euro, dacă nu chiar zeci de milioane, din vânzarea unor jucători care vor exploda în arena internațională și vor ajunge, negreșit, la cele mai puternice și mai bogate cluburi din lume. Dar, aproape în fiecare an, aceste nădejdi se usucă și cad prin august, ca acele prime frunze care pică din copacii verzi în primăvară, dar acum, în crucea verii, toropiți de căldură.

Cam pe unde suntem?

Optimiștii primăverii devin astfel dezamăgiții verii. Artunci, în august, când fie nu atingem nici măcar grupele din Conference League (ca anul trecut), fie, dacă ajungem acolo mergem să facem figurație, pentru că mai important e campionatul intern (a se vedea dublul 0-5, în total 0-10, al FCSB-ului cu danezii, acum două ediții) ne dăm seama cam pe unde suntem, cât de jos am ajuns. Dar ne trece repede, ne reîncărcăm rapid, vin alte primăveri și alte speranțe deșarte. Problema cea mare este că noi nu ne dăm seama pe ce lume trăim, habar n-avem cât de jos ne este nivelul. Noi tot visăm la adversari de renume, la stadioane mari, la vânzări de zeci de milioane, dar nu avem soluții cu Neman Grodno, tremurăm cu Maccabi, ne face praf Mariborul, ne scoate din cursă Pyunik Erevan, iar când reușim să dovedim câte un Aktobe sau câte un Viking Stavanger (am căutat cu greu ceva reușite în ultimii ani, antrenamentele cu Virtus nu se pun la socoteală, și nici aprigele înfruntări cu echipe de pe stânca Gibraltarului) facem sărbătoare și spunem că suntem campionii campionilor.

O geografie cinică

Nu suntem! Suntem doar niște amărășteni care învață acea geografie care nu se predă în Occidentul Europei. Elevii de gimnaziu din Spania sau din Marea Britanie nu vor aprofunda nicidată lecțiile despre Armenia, Kosovo, Kazahstan, Muntenegru, Belarus, Estonia și așa mai departe. Spre deosebire de colegii lor occidentali, elevii noștri au avantajul de a răsfoi aceste lecții. Îi obligă minima curiozitate apărută după tragerile la sorți. Ia să vedem noi pe unde vine Kazahstanul ăsta pe hartă.... Elevii din țările cu fotbal bun sar peste aceste lecții, pentru că echipee lor n-au treabă cu acest gen de adversari. Ni-i lasă nouă, să-i învățăm pe dinafară. E destul cinism în această constatare, dar e realitatea. Avem un fotbal care stă cu atlasul periferiilor continentale sub braț și se crede ...mare sculă, așa cum spunea Marin Sorescu.