Sponsor oficial al
Tema de reflecție vine chiar de 7 mai, zi copleșită de festivitățile la adresa Stelei, la patru decenii de la cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc. Fără a o minimaliza, pentru că ar fi un sacrilegiu, trebuie spus că în aproximativ aceeași perioadă de timp, adică în anii optzeci, și Craiova, și Dinamo, puteau câștiga la rândul lor trofee continentale dacă aveau și ele un pic mai mult noroc.
Dar nu discutăm acum despre ce-a fost în urmă cu patru decenii, ci despre ceea ce este astăzi. Mai concret, despre ceea ce nu este și nici nu va mai fi vreodată.
Sigur că se poate cădea foarte ușor în capcana de a vedea lucrurile prin prisma regimului comunist din România acelor ani. Economie centralizată, fotbal centralizat, cei mai buni jucători luați cu arcanul la oaste (la Steaua și la Dinamo) sau momiți cu o diplomă universitară, la Craiova. E superficial să gândim așa. Și incomplet.
Sigur că în anii aceia Boloni avea salariu de medic stomatolog, Bumbescu de sergent major, Costică Ștefănescu, de economist, iar cei de la Dinamo, cei mai mulți dintre ei, lefuri de milițieni. Dar nu aceste ”încadrări în câmpul muncii” au generat performanțele celor trei cluburi. Sau ale echipei naționale, care în acei ani s-a calificat la un European cu doar opt echipe și la Campionatul Mondial din Italia.
Decisiv pentru nivelul fotbalistic ridicat al echipelor românești din anii optzeci era modul în care se lucra. Modul în care creșteau acești jucători, la cluburile care-i formau.
Dacă la Craiova Maxima, cu mici excepții, cei mai mulți dintre jucători erau din pepiniera proprie, la Steaua și Dinamo ei veneau gata formați. Boloni de la Târgu Mureș, Iovan de la Reșița, Lăcătuș de la Brașov, Orac de la Galați, Mulțescu de la Jiul și așa mai departe.
Acești fotbaliști ajungeau la cluburile mari, de Cupe Europene, având deja un nivel foarte bun. Cum de putea Galațiul să-l formeze pe Majearu, pe care Steaua doar îl șlefuia? E doar un exemplu...
Și, în continuarea întrebării, de ce astăzi Galațiul, sau Reșița, sau Târgu Mureșul, nu mai formează jucători pe care să-i trimită la FCSB, și cu care FCSB să bată Barcelona și să ia Champions League?
E foarte simplu de ce. De mai bine de trei decenii, cluburile românești de performanță nu mai există la nivel de pitici, copii și juniori.
Activitatea juvenilă a trecut în sectorul privat, adică la nivelul unor centre de pregătire unde criteriul de selecție nu mai e valoarea, ci posibilitatea părintelui de a plăti taxa lunară. Cele mai multe dintre aceste șarlatanii publice își zic pompos ”academii”, deși se bazează pe câte un teren sintetic, câte un rând de echipament, câteva mingi și o contabilă care încasează cotizația părintelui.
Acel părinte care speră că peste niște ani va fi ”scos din foame” de odrasla sa, care în mod cert va ajunge la Real, la Barcelona, la PSG sau sub alte bolți aurite ale fotbalului mare.
Dacă s-ar fi judecat așa în urmă cu o jumătate de veac, n-ar fi existat nici Steaua 86, nici Craiova Maxima și nimic altceva din fotbalul nostru.
Când terenurile erau de zgură, mingea era grea, iar ”teneșii de Drăgășani” se vulcanizau în talpă, fotbalul încă nu devenise afacere. De fapt, afacere nu e nici acum. E doar șarlatanie și păcăleală!
