Sponsor oficial al
David Popovici bate record după record mondial, iar după fiecare triumf ne întoarcem la aceeași întrebare: cum ajunge un tânăr român atât de sus venind dintr-o țară ce nu știe să-și construiască performanța? Răspunsul nu se află în discursurile oficiale, în pozele de la aeroport sau în florile oferite la festivități. Se află în bazinele puține, în antrenorii lăsați să se descurce, în copiii care învață devreme că talentul are nevoie de încăpățânare pentru a supraviețui. La fel se întâmplă în cultură. Cristian Mungiu, premiat de două ori cu Palme d’Or, vorbește despre o cinematografie românească aflată în dificultate, despre finanțări insuficiente, despre un domeniu care produce vârfuri spectaculoase, dar nu are liniștea unei construcții. Când un artist validat la cel mai înalt nivel internațional spune că sistemul are nevoie urgentă de sprijin, mesajul ar trebui ascultat fără protocol și fără aplauze decorative. Cuvintele lor sunt aruncate la gunoi chiar de cei care profit de inversarea scării valorilor. De fapt, David Popovici și Cristian Mungiu sunt aruncați pe scară, folisți pe post de madalion de către indivizi urcați în fotolii prea importante pentru statura lor intelectuală și puterea de înțelegere.
Popovici și Mungiu au vizibilitate pentru că performanțele lor sunt uluitoare. În spatele lor există însă mulți alții, mai puțin norocoși, la fel de serioși, prinși în aceeași Românie a improvizației. Sportivi, cercetători, profesori, artiști, medici, elevi olimpici: oameni care împing limitele în domeniile lor și descoperă, prea des, că statul vine după succes, nu înaintea lui. Aici se vede scara răsturnată a valorilor. Persoanele guralive ocupă scena, fac turul studiourilor, agită lozinci și adună atenție. Cei care construiesc sunt chemați la final, pentru diplomă, poză și un comunicat cald. Îi prețuim formal, le punem numele în discursuri, apoi uităm exact ce ne-au cerut: normalitate. Și un plus de atenție pentru domeniile în care excelează. De făcut, nimeni din administrație nu a făcut mare lucru după apelurile lor.
David Popovici nu cere medalii în plus. Cere bazine, educație sportivă, acces, rigoare. Cristian Mungiu nu cere osanale. Cere condiții firești pentru filmul românesc. Simona Halep a câștigat Wimbledon într-o țară în care iarba de tenis a fost, mult timp, aproape o legendă administrativă. Și totuși, după victoria ei, România nu a produs o strategie adevărată pentru ca alți copii să poată visa pe terenuri reale, nu în fața televizorului. Acesta este paradoxul: valorile noastre cresc adesea împotriva contextului, nu datorită lui. Ne mândrim cu ele după ce izbutesc singure, apoi ratăm lecția. O țară serioasă nu transformă performerii în decor patriotic. Îi transformă în repere, în politici publice, în investiții, în modele. România are oameni mari. Mai greu pare să aibă răbdarea, decența și mintea de a-i așeza acolo unde merită.
