Sponsor oficial al
De la jumătatea lunii iulie și până la finalul lui august ai impresia că Dăbuleniul este o metropolă aglomerată din care zeci de mii de oameni se revarsă ca un covor de furnici carnivore spre toate cele patru puncte cardinale. Este numai o impresie din care nu profită nimeni.
De la Constanța la Timișoara și de la București la Cluj, tarabele din piețe sunt invadate de pepenii „de Dăbuleni”. Oameni care nu au văzut Oltenia nici în poze declamă din mașinile de marfă cu tabla îndoită de vreme că au cei mai buni pepeni de la Dăbuleni. Toată România cumpără pepeni despre care crede cu tărie că au crescut pe nisipul moale din Dăbuleni.
Dacă ai aduna toți pepenii care poartă această marcă, scrisă cu creioane chimice pe cartoane murdare, ai constata că Dăbuleniul nu are cum să fie o comună pierdută în deșertul în formare din județul Dolj. Cu siguranță ai crede cu tărie că Dolj este orașul și Dăbuleni este județul.
Nu există o statistică oficială a producției de pepeni în celebra localitate care în 2004 s-a transformat în oraș. Nu știe nimeni câtă marfă pleacă de acolo. Se poate estima că mult mai puțină decât ajunge în piețele din toată România.
Francezul din Champagne sau din Cognac care au obligat toată omenirea să bea „vin spumant” sau „vin ars” ar fi uimiți de indolența oamenilor din Dăbuleni care nu câștigă niciun ban de pe urma faptului că numele lor este folosit de oricine. Tirurile din Turcia descarcă pepeni „de Dăbuleni”, iar întreprinzători din Galați produc și ei aceiași pepeni „de Dăbuleni”.
Nimeni nu și-a bătut capul să creeze un brand, să apere producătorii locali sau să înregistreze o marcă. Așa se face că în lunile în care orice târgoveț de lubenițe se proclamă dăbulean, fermierii din deșertul Olteniei își aruncă marfa pe câmp pentru că nu au cui să o vândă la un preț care să le acopere munca și să le aducă un profit satisfăcător care să le aline durerea cauzată de arșița soarelui și de praful fin care se ridică la fiecare pală de vânt.
