Sponsor oficial al
Promovarea scriitorilor în foruri și organizații comunitare, la nivel de județ și municipiu, nu este un moft, ci o nevoie publică. Ei dau limbaj și memorie comunității, transformând un teritoriu administrativ într-un spațiu de valori împărtășite. Statutul scriitorului, împins adesea în zona marginalului „interesant”, trebuie reevaluat prin rolul său social și ca vector de opinie, nu doar ca prezență decorativă la câteva ceremonii pe an. Da, inclusiv condiția materială a scriitorilor s-a degradat de la an la an, ca o ironie parcă a faptului că breasla creatorilor de cultură scrisă are cei mai mulți reprezentanți ilustrați pe bancnotele BNR.
În multe locuri, oficialitățile îi tratează pe scriitori ca pe niște inși exotici, cu preocupări socotite „nefolositoare”, suportate politicos, dar ținute departe de decizia publică. Se ignoră faptul că tocmai această categorie de creatori poate da chip unei comunități în țară și în lume, poate construi simboluri durabile și repere morale. În loc să fie parteneri de dialog, scriitorii sunt chemați sporadic, folosiți ca element de protocol și apoi trimiși înapoi în anonimat, cu pierdere pentru toată societatea. Cum am mai arătat în diverse intervenții publice, România a ajuns pe ultimul loc în Europa ca număr de cititori și din cauza ignorării breslei creatorilor și tratării scriitorilor cu dispreț de către cei care conduc destinele comunităților.
Repunerea scriitorilor în prim-planul vieții publice se poate face simplu: prin sprijin financiar predictibil, programe editoriale, festivaluri, proiecte educative în școli. Ceea ce lipsește nu sunt instrumentele, ci schimbarea opticii administrației locale și centrale. În loc de „bifarea” culturală, instituțiile ar trebui să construiască parteneriate stabile cu breasla scriitorilor, asumând că prestigiul unei comunități depinde și de vizibilitatea autorilor săi. Chiar nu au nevoie de scriitori și de forța lor de a comunica eficient cu un public larg?
Craiova și Oltenia oferă un exemplu clar. Există aici scriitori reprezentativi, cu recunoaștere națională și internațională, care pe plan local sunt adesea ignorați sau chemați doar la ocazii. În timp ce alte țări își folosesc autorii ca embleme pe afișe, în campanii de imagine, ca ambasadori culturali, România pare să rămână blocată aproape exclusiv la invocarea lui Eminescu, și aceea doar la date fixe. Clasicii și scriitorii contemporani sunt, cu rare excepții, abia prezenți în discursul instituțional. Chiar și în Craiova, oraș cu tradiție culturală, Mihai Eminescu este marcat doar printr-un bust în Parcul Romanescu, o stradă anodină care-i poartă numele și o școală de cartier, meritorie prin activitățile ei. Este insuficient pentru o reală valorizare simbolică. Dacă cel mai important poet român este tratat atât de discret, nu e de mirare că alți clasici sau autori actuali sunt împinși la margine. Mesajul transmis tinerilor este că literatura ține de festivism, nu de viața comunității.
Principalul partener instituțional al autorităților ar trebui să fie Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, capabilă să genereze proiecte majore la nivelul Olteniei, precum Festivalul Internațional de Literatură Oltenia – FILO. Lipsa fondurilor nu poate fi invocată la nesfârșit; nu este vorba doar de bani, ci de voința de a răspunde demersurilor de asociere venite din partea scriitorilor. Recâștigarea prestigiului breslei creatorilor care slujesc litere este o condiție pentru ca literatura din Oltenia să devină un adevărat bun comun, iar scriitorii să reintre acolo unde le este locul: în centrul vieții civice.
