Chinurile Craiovei

Nu mai vreau să scriu despre fotbal. Universitatea Craiova mi-a creat atât de multă suferință încât amintiri frumoase cu echipa care zdrobea Monaco au pălit ușor. Abia îmi mai amintesc de victoria cu Dinamo și golul lui Florin Costea. Vag, țin flash-uri de la câte un meci prin Giulești sau pe stadionul miliției. În rest, rămân cu rarele bucurii de la nunți și botezuri și cu fericirea că, totuși, nu am cedat.

Retrogradare, dezafiliere, revenire, retrogradare, dezafiliere. Înțeleg cumva că unii s-au plictisit și au cedat. În același timp, singura bucurie este că au existat oameni care nu au putut să schimbe viziunea cu ușurința pe care o au vânzătorii din piață care schimbă prețul în funcție de hainele clientului.

Măcinați de durere și obosiți de luptă, oameni bravi au rămas drepți în fața neajunsurilor fotbalului. Au susținut o echipă lovită din toate părțile doar pentru că nu au putut să se conformeze unor manevre politico-sociale executate cu măiestrie și pricepere. Ei sunt speranța că toată societatea poate să se însănătoșească.

Românii au început din ce în ce mai tare să se conformeze. Acceptăm lucruri care ar ridica la luptă alte popoare și ar declanșa revoluții schimbătoare de paradigme filosofice. După război mai erau, răzleți, partizani prin munți. După revoluție, mai erau oameni care nu acceptau chiar tot. Acum aproape toți se conformează și cedează fără luptă, pas cu pas, bucăți din viața lor.

Taxe mai mar, corporații care îi înșală, politicieni care normal trebuiau să fie chelneri, furturi masive prezentate ca realizări. Ce mai contează că ți-au luat și echipa de fotbal? Societatea se conformează, iar suferințele Științei și faptul că mai sunt oameni care și la a doua moarte a ei nu pleacă de lângă groapă mă face să cred că există o speranță.

Dincolo de această speranță, despre fotbal nici nu are sens să discutăm. Eu nu mă pricep, iar fotbalul a murit în birourile mucegăite dintr-o federație a reușit să distrugă și naționala și spectacolul.