Buzărin
Sponsor oficial al
E un sentiment aproape nou, pe care ni-l pun pe tavă tricolorii. Uitasem cum e, dar e de-a dreptul reconfortant!
Motivele acelor refuzuri în serie
Era clar că nu avem o echipă națională și nici materialul uman din care s-o confecționăm. Tratativele eșuate cu Hagi, cu Petrescu, cu Răzvan Lucescu sau (cele mai avansate) cu Boloni vorbeau mai ales despre asta. Pe primul plan nu era problema financiară, în fond discutăm despre niște oameni cu chimirul destul de plin, ci neîncrederea acestora că ar putea face ceva la echipa națională, că ar putea s-o readucă la viață.
Succesul ”variantei confortabile”!
Alegerea lui Edi Iordănescu a părut, în primă instanță, cel puțin din punctul de vedere al conducerii FRF, confortabilă. Contract nu foarte mare (probabil că la Euro 2024 salariul său lunar de 30.000 de euro va fi dintre cele mai mici încasate de selecționerii de acolo), antrenor destul de bun, cu niște performanțe interne, cu un tată celebru, cu care s-ar putea sfătui, discurs bun și convenabil. Mai ales povestea mereu repetată cu ”grupul”. Ce înseamnă să licitezi mereu ”forța grupului”? E clar, înseamnă că individual n-ai cine știe ce valoare și atunci, ca să spui totuși ceva, trebuie să vorbești despre spiritual colectiv.
De unde s-a plecat…
E miraculos ce-a făcut Edi în mai puțin de doi ani! A început cu meciuri plăpânde, amicale sau oficiale (Liga Națiunilor) în care România pierdea voios cu nume deloc mari. Grecia, Slovenia, Muntenegru, Bosnia. Jocurile modeste, neconcludente, nu lăsau să se întrevadă vreo luminiță. Ba mai apăreau și idiosincraziile, cum ar fi cea cu Andrei Ivan, lăsat baltă pentru că nu părea să se supună rigorilor ”grupului”.
… și unde s-a ajuns
Traseul din această grupă I (așa slabă cum o definesc mulți) redefinește însă echipa națională a României. Să câștigi seria cu 5 puncte avans față de a doua clasată, să termini neînvins (doar alte patru reprezentative din Europa se mai află în această postură), să primești doar 5 goluri în 10 meciuri, iată cifre care nu sunt ale unui loc 48 în clasamentul FIFA (acolo eram înaintea acestor ultime două meciuri), ci ale unei poziții mult mai avansate în ierarhia mondială. Am putea spune chiar ale unei echipe de top, deși trebuie să fim sinceri cu noi înșine și să recunoaștem că încă n-am atins aceste înălțimi.
Victoria cu Elveția, momentul de vârf
Sigur că ne bucurăm că ne-am calificat (să nu ni se reproșeze conjunctura geopolitică a grupei, pentru că n-a depins de noi!), sigur că ne-a plăcut cum România a pus la respect Israelul, nedându-I nicio șansă, deși nu e tocmai ușor atunci când iei gol în minutul doi. Dar cea mai mare realizare a echipei României din această grupă I este victoria împotriva Elveției. Un adversar de primă mână, cu jucători titulari la City, Milan, Inter, Leverkusen (liderul din Germania). O astfel de victorie îți spune că se poate, că începem să devenim cineva, că putem face față la un nivel la care nu mai speram să ajungem.
Alte senzații, alte trăiri
De câțiva ani încoace, înaintea meciurilor cu adversari modești, ziceam ”aoleu, n-o să putem să-i batem nici pe desculții ăștia!”, iar când, arareori, întâlneam echipe bune, ne rugam ”să nu ne umfle ăștia cocoașa!”. Să facem uitate aceste senzații dezagreabile și să credem că am ajuns să nu ne mai fie nici teamă, nici groază, nici rușine!
