Beckenbauer și Zagallo, prohodiți în limbă de lemn

Au trecut doar 9 zile din 2024 și au părăsit deja această lume doi imenși fotbaliști și totodată antrenori, Mario Lobo Zagallo și Franz Beckenbauer. În același zi cu Kaiserul neamț a plecat dintre noi și un mare rugbyst, JPR Williams, fundașul acela galez cu favoriți roșcovani, din anii 70, când Anton Groman și Dumitru Tănăsescu (oare cine și-i mai aduce aminte?) comentau la televiziunea română alb-negru Turneul celor Cinci Națiuni.

Ferpare copy-paste

Moartea acestor personalități (dar mai ales a celor doi ași ai fotbalului, la rugby, noi, românii, mai avem nevoie de Google pentru a-i găsi marile personalități) a scos la iveală comoditatea unei mari părți a presei de la noi. Fie ea și online, că tipărită pe hârtie ne-a mai rămas doar foarte puțină... Metoda copy-paste a funcționat unsă, ba chiar a făcut prozeliți A luat cineva știrea de pe agențiile străine, a tradus-o și apoi informația s-a rostogolit mai departe la toată lumea, uneori cu greșeli de redactare și de ortografie cu tot.

Prea puțin inedit

Televiziunile au mai simțit nevoia de câte ceva nou, i-au intervievat pe oameni care i-au cunoscut pe iluștri răposați. Cornel Dinu, Mircea Lucescu, Lajos Sătmăreanu au vorbit despre Beckenbauer. Dar site-urile au încremenit în acele ferpare tipice, precum cele care apăreau în presa de odinioară. Rudele anunță cu inima sfâșiată de durere...

Sursa Google

 N-a fost chiar așa, dar nici departe. Când moare Beckenbauer iar tu nu vii cu nimic nou decât cu vestea că a murit, nu e în regulă. Se copiază palmaresul de pe Wikipedia, dacă acolo un cuvânt are o literă lipsă, așa se propagă informația. Chiar dacă uneori se iese dintre literele colorate ale lui Google, ce urmează tot n-are nimic original. Se vorbește în termeni elogioși despre defunct, e un fel de prohod ad-hoc, fără popă și fără colaci, se păstrează decența unei  atmosfere funeste, dar nimic mai mult.

Cioclii de tastatură

Cauza încremenirii în această matrice a convenționalului e în primul rând lipsa de cultură în domeniu a celor puși să redacteze o știre, prin extindere incultura cronică a multora care au intrat în această breaslă, a jurnaliștilor, fără să prea știe de ce-au făcut-o. Și, dincolo de incultură, urmează lenea de a te documenta, de a căuta întâmplări inedite din viața celor despre moartea cărora se vorbește în propoziție. Lipsa de curiozitate profesională, faptul că înfăptuiești silitor niște îndatoriri ale job-ului. Mulți dintre noi devenim astfel un fel de cioclii de tastatură, cu ”maus” în loc de colivă, cu Alt-Shift în loc de colac și cu F5, atunci când auzim întâmplător despre Înviere.