Bătrânii să se ducă dracu

• 

Poate o lege prin care să se interzică îmbătrânirea iar cine o încalcă să suporte consecințele eutanasierii ar fi o soluție din punct de vedere economic și, mai nou, morală. Dacă nu am fi nevoiți să mai plătim pensii, România ar avea un exces bugetar, ne-am putea lăfăi într-un dezmăț care ar fi mult mai moral decât să ducem grija unor ființe care au devenit o povară.

Bătrânețea o putem caracteriza printr-un singur cuvânt: inutilă.

În acest caz se naște întrebarea: dacă mai e și scumpă, mult prea scumpă, de ce să o ducem în spinare.

Acum, când modernismul a luat în stăpânire întregul, vechiul, învechitul la ce-ar mai putea fi de folos un bătrân neputincios tânărului modernist de azi.

Pe vremuri încă recente, în toate așezămintele bătrânii reprezentau autoritatea absolută în comunitățile din care făceau parte. Erau aceia care statuau ce se face să fie făcut și ce nu. Ce este frumos și ce este urât.

În comunitățile în care bătrânii își exercitau atributul natural tânărul nu avea identitate de sine, nu era Ion, Andrei, Maria, ci Ion al lui…, Maria a lui….

Să te fi ferit Dumnezeu să te fi oprit vreun bătrân pe stradă că nu ai salutat și să te întrebe al cui ești, căci în acel moment în tine se dezlănțuia spaima că l-ai făcut de râs pe tăticu’ / mămica.

Atunci când bătrânii erau instituții civilizatoare, tinerii creșteau frumos. Majoritatea covârșitoare absolvea facultatea bunului simț. Singura instituție care poate diferenția pe om de restul animalelor.

Atunci când erai mic, viața te trăia pe tine și abia când îmbătrâneai aflai, învățai, înțelegeai, că tu trebuie să-ți trăiești viața. Acum, indiferent de vârstă, nu mai suntem stăpânii propriilor vieți. Ne-am oferit cu totul modernismului, care dezumanizează. 

Ca urmare, nu mai putem fi nici măcar stăpânii propriilor minți.