Sponsor oficial al
Stadionul Dinamo și-a dat duhul ieri, sub nemiloasa cupă a excavatoarelor. Se va face altul, așa cum s-a întâmplat și la Craiova, și în Ghencea, și pe Giulești, și la Arad, așa cum va fi în curând și la Pitești, Timișoara sau Constanța.
Suntem o țară unde se construiesc arene care intră imediat după predarea la cheie în patrimoniul Statului, fie că e vorba de primării, fie de ministere (Armată, Interne, Transporturi). Sunt rare, aproape inexistente arenele care să aparțină unor cluburi private.
Dar nu aceasta e discuția, mersul lucrurilor în România e cel pe care îl știm. Vom vorbi astăzi despre aparițiile Științei pe stadionul Dinamo. Multe la număr, dar nu foarte fructuoase.
Oltenii n-au fost niciodată iubiți în Ștefan cel Mare, iar reciproca e la fel de adevărată. În anii șaizeci și ceva (1966 mai precis) erau învinși cu 8-0 acolo și ironizați de publicul dinamovist cu sintagma ”zece cizme și-un papuc”, Ion Papuc (ulterior socrul lui Gheorghiță Geolgău) fiind portarul care încasase golurile. De la începutul anilor 70 până în 1994, adică vreme de peste două decenii, nu s-a înregistrat nicio victorie oltenească pe terenul ”câinilor”. Dar au fost câteva egaluri spectaculoase, urmând a aminti aici unul dintre ele, coincizând cu deplasarea în premieră a deasuprasemnatului la un meci al Științei în București.
Era iunie 1983, antepenultima etapă a campionatului și Dinamo aproape că-și asigurase titlul. Trebuiau să se întâmple minuni ca oltenii să-l poată subtiliza, nici măcar o victorie directă n-ar fi fost suficientă. Cu toate acestea orgoliile erau mari, iar stadionul din ”Groapă” era plin în acea zi. Noi, oltenii, galeria plus cei care nu făceam neapărat parte din ea, stăteam la tribuna a doua, spre peluza cu tabela, sub acele legendare sălcii plângătoare.
Meciul a fost echilibrat în prima repriză, apoi o ploaie torențială ne-a făcut ciuciulete, pauza a durat vreo jumătate de oră, iar terenul, după ce fusese îndepărtată apa, a devenit mocirlos. Dinamo a deschis scorul prin minutul 50 și ceva, prin Dragnea, după ce în aceeași fază Lung fusese faultat clar, iar Augustin făcuse un henț mare de tot. Dar în 1983 nu era VAR, așa că golul s-a trecut pe tabelă.
La 1-0 Dinamo devenea matematic campioană, iar galeria lor începuse deja să celebreze evenimentul. Pe teren nu se prea mai întâmpla nimic, Dinamo aștepta fluierul final, Craiova părea că a oboist. Mai era o fază, ultima. Mingea a fost interceptată de olteni, iar Cârțu a trimis-o spre poartă, deloc tare. Plus că era și noroiul care atenua forța șutului, dar putea și schimba traiectoria. Și i-a schimbat-o, balonul ducându-se încet și ciudat în colțul lung al porții lui Moraru. 1-1 și imediat s-a auzit fluierul final. Dinamo nu mai era campioană matematic, mai trebuia să aștepte…
Imediat suporterii lui Dinamo s-au repezit spre pâlcul oltean, dar Miliția le-a tăiat calea. ”Băieții” ne-au escortat afară din stadion, peste bulevardul Barbu Văcărescu, spre Parcul Circului. Unii dintre olteni n-au avut altceva de făcut decât să strige măscări la adresa milițienilor, înainte s-o ia la fugă. Milițienii au început să alerge după noi, nu ne-ar fi prins, dar în Parcul Circului, venind din direcție opusă, erau vreo o sută de dinamoviști, din galerie.
Acum ce era de preferat? Să te bumbăcească milițienii cu pulanele din dotare, eventual să te ducă la secție și să te tundă la chelie (o insultă de nesuportat în acei ani, în care toți tineri își doreau să aibă părul mare) sau să te ciomăgească fanii ”câinilor”? Iar oltenii au continuat să alerge, spre suporterii dinamoviști.
Am luat atunci câteva pulane pe spinare, dar după ce au văzut că fanii de la Craiova s-au amestecat printre cei ai lui Dinamo, milițienii au lăsat-o mai moale, mai ales că între timp ploua iarăși torențial. Dinamoviștii au plecat și ei spre case, iar noi luat-o spre Gara de Nord uzi, ușor caftiți, dar bucuroși că am amânat sărbătoarea titlului dinamovist.
