Există un film românesc, destul de vechi, care se numeşte „Stejar, extremă urgenţă!” şi se referă la anumite „comandamente” de viaţă politică şi militară, dacă le pot numi aşa, din perioada celui de-al doilea război mondial. Dar nu subiectul filmului este cel pe care vreau să îl tratez aici, ci numai să fac „conexiunea” cu vremurile tulburi pe care le trăim acum, la nivel naţional şi planetar, şi care ne-a condus pe nişte orbite ale disperării şi depresiei, individuale şi de grup.
Am devenit tributari unui mod de viaţă restricţionat şi permanent traumatizat de media, care ne asasinează, puţin câte puţin, în fiecare zi, cu ştiri alarmante şi perspective sumbre! Indiferent câte „trâmbiţe” sună apocalipsa pandemică, dacă e să se întâmple, ea se va întâmpla, oricum!... Dar modul insistent de a ne târî spre groapă, cu fiecare buletin de ştiri, cred că este nedeontologic şi premeditat!
Sentimentul acut că nu mai eşti lăsat să trăieşti, ne ocupă fiecare zi! Parcă un lagăr de concentrare imens şi-a pus gardurile invizibile în jurul nostru, iar crematoriile au început să duduie, să ardă speranţele tuturor! De ce, în fond, atâta presiune pe oameni?! Oricum, nu vom trăi foarte mult, fiecare ne hrănim din puţinul zilelor care ni s-a dat, iar obştescul sfârşit ne aşteaptă, gata, oricând, să-şi ia „tainul” de moarte, în ultima zi a fiecăruia dintre noi. Dar, măcar până atunci, să fim lăsaţi să trăim frumos şi liberi!...
