Se împlinesc 44 de ani de la cutremurul devastator din data de 4 martie 1977 (despre această potrivire – 44(4), cu siguranţă, numerologii ar spune ceva), care a ucis peste 1.400 de oameni şi a distrus peste 35.000 de locuinţe. Cei care l-au trăit ştiu ce înseamnă un coşmar pe viu, nu văzut la televizor, într-un film horror. Lumea a ieşit, disperată, din case şi se uita înmărmurită cum pământul şi clădirile se legănau apocaliptic, ca într-un imens balansoar al morţii şi deznădejdii.
Cutremurul a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, dar magnitudinea spaimei de moarte, trăită de oameni, a fost mult mai mare!
Îmi amintesc că am ieşit toţi din casă, în faţa blocului în care locuiam, iar turnul din imediata vecinătate părea că dansează, ţuguindu-şi capul spre cer... Cutremurul s-a produs la ora 21.22 şi, din acest motiv, era firesc că foarte mulţi au ieşit în pijamale, aşa cum se găseau, pregătiţi de culcare. O vecină de palier a ieşit direct din baie, înfăşurată într-un prosop – doar atât a reuşit să ia, în fuga spre ieşire.
Au pierit, atunci, sub dărâmături, oameni de mare valoare, artişti de notorietate şi, desigur, mulţi oameni obişnuiţi, care îşi trăiau zilele aşa cum le dăduse Dumnezeu, fiecăruia. Ceea ce am constatat în acea noapte, este că, speriaţi, cum erau, în casa scării, la câtva timp după ce trecuse cutremurul, vecinii uitaseră de conflictele şi ura pe care le avuseseră şi au reînceput să vorbească, unii cu alţii. Disperarea îi unise şi îi făcuse, poate, mai buni, cel puţin pentru o vreme. Amintirea acelei nopţi de coşmar, însă, a rămas vie şi nu cred că a uitat-o cineva, dintre cei care au trăit-o.
Pentru mine, atunci, viaţa s-a resetat, pentru că am scăpat viu şi pot să vă relatez acum, aici, despre urgia care a fost.
