Sponsor oficial al
125 de lei. Atât înseamnă, pentru unii români, ajutorul financiar pe care îl primesc pe acel card social, tranșa a doua. O bancnotă și un rest, livrate acestor persoane, în timp ce miniștrii anunță cu mândrie că „sprijină categoriile vulnerabile”. De fapt, statul doar marchează prezența sa în aceste situații. Mai face o bifă birocratică, o iluzie de grijă publică...susținută acum și cu bani de la UE.
Într-o țară unde un litru de ulei costă 10 lei, un kilogram de carne trece de 25 de lei, iar o pensie de 1.500 de lei abia acoperă medicamentele, cei 125 de lei sunt doar o glumă amară. Poate că guvernanții n-au mai intrat de mult timp într-un magazin. Sau poate că știu prea bine cât valorează acei bani, dar mizează pe resemnare.
Ajutorul social ar trebui să însemne demnitate. Să reprezinte o politică gândită, nu un gest simbolic. Doar că România și-a obișnuit săracii cu firimituri și promisiuni electorale. Iar cei care împart banii par convinși că o sumă derizorie poate cumpăra liniște și voturi.
Cei 125 de lei sunt mai mult decât o sumă. Ori de câte ori aud știri despre această minunată tranșă de bani, realizez că este oglinda unui stat care și-a pierdut rușinea. Când transformi sprijinul social într-o cifră de PR, nu mai vorbim despre solidaritate, ci despre dispreț.
Oameni care muncesc pe salarii minime, pensionari care aleg între pâine și pastile, părinți care calculează fiecare leu, pentru ei, cei 125 de lei nu sunt un „ajutor”. Sunt o insultă oficializată.
Poate că e timpul ca statul să înțeleagă ceea ce trebuia a fi înțeles demult. Demnitatea acestei categorii de persoane nu se cumpără cu resturi.
Domnilor, care tot amintiți de această a doua tranșă, a trăi decent nu e un privilegiu, ci un drept.
