Ziua în care timpul tace

Suntem atât de orbiți de urcușul nostru spre culmile unei lumi care ne promite totul, dar ne răpește esențialul. Ne zbatem în goana după funcții, aplauze, recunoaștere, titluri efemere și ierarhii de carton. Ne măsurăm viețile în like-uri, în postări, în diplome și avansări. Și, fără să ne dăm seama, ne pierdem. Ne risipim.

Am uitat de noi înșine. De nevoile acelea simple, crude, dar autentice – o îmbrățișare sinceră, o clipă de liniște, un răsărit privit fără grabă. Am uitat că suntem muritori.

Vine o zi în care toate se opresc. În care telefonul tace, agenda e goală și nu mai e nimeni care să ne aștepte. Vine o zi din care rămâne doar tăcere, doar fum – acel praf pe care l-am numit, „praf de stele", ca să-i dăm un sens.

Într-un moment de acalmie, o liniște grea m-a învăluit. Mi-am dat seama că mulți dintre cei pe care i-am iubit, admirat sau doar salutat în treacăt... au plecat. Într-o discreție care doare.

Am fost acolo, lângă sicrie, lângă flori, lângă lacrimi. Dar abia mai târziu am înțeles că moartea nu e doar un ritual. E o sfâșiere tăcută. E clipa în care nu mai ai timp.

Acum, când nu mai sunt, parcă așa aș vrea să fie. Le simt lipsa... de fapt, simt golul din mine, gol săpat de plecarea lor. Când erau, planurile, grijile, toată fuga asta oarbă făceau din mine o umbră. Nu mi-au dat timp să-i văd. Văzându-i pe ei, poate m-aș fi regăsit și pe mine. Aș vrea să le cer iertare acum, pentru că atunci... eu nu eram.

Poate că ar trebui să începem să trăim. Până nu devenim, la rândul nostru, o umbră tăcută în gândul cuiva.