Sponsor oficial al
În volumul său confesiv, Marian Nazat propune o radiografie amară a decăderii sistemului juridic românesc, privit nu doar din perspectiva profesională, ci și ca simptom al unei societăți în colaps moral. Textul este traversat de o tonalitate elegiacă, dar lucidă, în care autorul „închide cercul" unei profesii alunecate din solemnitatea ritualică a Justiției spre teatralitatea grotescă a „plutoanelor de execuție".
Nazat observă cu amărăciune că, „pe nesimțite, plutoanele de execuție au înlocuit completurile de judecată", și că magistratul de odinioară a fost substituit de funcționarul politic, atent doar la directivele externe, nu la adevăr. El însuși, martor și actor într-o epocă haotică, își asumă un rol cvasi-tragic, acela de cioclu al Justiției.
Așa cum afirmă autorul, „justiția postcomunistă s-a născut dintr-un viol" -execuția sumară a soților Ceaușescu –, iar blestemul acelei crime inaugurale pare a contamina întreaga evoluție ulterioară a sistemului. Dintr-un demers individual, cartea devine astfel o frescă morală și istorică, relevând transformarea profundă a juristului într-un „om recent", adaptat unui tranzacționalism cinic, lipsit de ethos.
În acest sens, afirmația că pasiunea este un program care se scrie în creierul copilului capătă valoare de avertisment antropologic: în absența unei educații axiologice, copilul de azi „școlit de politrucii progresismului" va deveni adultul amputat de conștiință, omul fără reper. Cu alte cuvinte, Spovedania lui Nazat nu este doar o autobiografie profesională, ci un necrolog al unei civilizații juridice răpuse de „progresul prin decadență", în sensul butulescian al aforismului: „Așa a progresat omenirea, din decadență în decadență."
Marian Nazat este un intelectual cu alură aristocratică și cu sensibilități incompatibile cu vulgaritatea lumii contemporane. Un pic boem, un pic introvertit, el pare să fi rămas încremenit într-o epocă a verticalității, în care avocatura nu era meserie, ci vocație. Spovedania unui avocat este, în opinia mea, necrologul unei epoci și a unei societăți juridice în metastază.
Când copilul devine magistrat, procuror sau avocat pentru beneficiile profesiei și nu pentru pasiunea de a împărți dreptate, societatea se rupe de valorile ei fondatoare. Acest „om recent" va ajunge, cum o spune autorul, o entitate transacționistă, programată să creadă că „așa e bine", fără să mai cunoască etalonul binelui. El nu este mort, dar nu mai trăiește — un exvivus, o făptură moartă în viață, într-o lume fără instituții civilizatoare.
A supraviețui devine astfel un act individual, o formă de insularizare etică. Iar pentru Nazat, prea lucid și prea demn, reconcilierea cu această lume pare imposibilă.
