Singurul primar al Târgu-Jiului a ajuns la cimitir

Da, după Revoluție, Florin Cârciumaru a fost singurul primar pe care l-a avut orașul. Și nu pentru că era o minte vizionară, ci pentru că era OM. Un om deplin, aplecat cu toată ființa lui asupra binelui comun.

Veșnic, la ora cinci dimineața, se afla pe străzi, cu nelipsita agendă în mână, în care nota sârguincios problemele orașului. Agendele lui Florin Cârciumaru ar trebui să devină manuale de conștiință civică, lecții pentru oricine dorește să conducă o comunitate.

De ce a fost unic? Pentru că în el trăiau două funcții dispărute astăzi din sufletul celor care ne conduc: Instituția Bunului Simț și Reflexul Empatiei.

Când ajungeai la el cu „intervenții" neomenești, invariabil exclama: „Băi, dă-mă dracu!", apoi se rușina el însuși de nerușinarea celui care intervenea.

Și, ca să-și ascundă rușinea aceea moștenită ontologic, ca o zestre genetică a „omului cu frica de Dumnezeu", zâmbea. Mereu zâmbea.

Dacă ceva a produs dezastrul în această țară, atunci desprinderea omului de valorile sacre este adevăratul dezastru.

Când credința devine facultativă, iar bunul-simț opțional, omul se stinge în el însuși, iar instituțiile devin doar forme fără fond.

Și mai avea ceva: empatia, acea lumină caldă care îl face pe om să-l vadă pe celălalt.

Aceste două daruri — simțul sacrului și puterea de a simți pentru altul — sunt granița subțire care îl desparte pe OM de „animalul venit de nicăieri...", vorba lui Țuțea.

Când s-a anunțat decesul, a explodat internetul de mesaje.

Însă puțini dintre acești autori au simțit nevoia să meargă la el cât încă era viu.

Se știa că nu pentru multă vreme. Și atunci mă întreb: ce rost au regretele târzii, adresate unui trup neînsuflețit, dacă mângâierea și cererea de iertare nu s-au spus la timp, față către față?

Aici se află și tragedia lumii de azi: trăim totul în post-sentiment, în amintire, în reacție.

Ne pierdem rădăcinile, dar postăm coroanele pe rețele.

Acesta este motivul pentru care eu nu mă mai regăsesc în lumea de azi.

Căci lumea care nu-și respectă oamenii adevărați cât sunt vii, îi va plânge degeaba când vor tăcea.