Rămân cu Mititelu

Păi cum este posibil să nu-i lăsăm dreptul de a-și trăi suferințele în intimitate? Nu are nici acest drept? Cine suntem noi să i-l luăm?

Ne îngrămădim să-i dăm sfaturi despre cum să își cheltuiască banii, dar nu l-am sfătuit despre cum să-i facă. Pentru că, nu-i așa, nu ne-am priceput. Cu toate că nu ne pricepem, se găsesc unii care să-l îndrume și în acest sens. Îl învățăm cum să sufere și nu cum să fie bucuros.

Dacă ar fi vorba de bucurie, mulți dintre noi ne-am aroga dreptul, am simți că suntem paternii bucuriei lui. Și eu, și tu, și noi i-am spus... cândva..., ceva, care i-a prins bine și iată ce fericire s-a născut. Aproape ca devine exclusiv a noastră. Serios?

Eu nu mai vreau să-i spun nici ceea ce i-am spus. Speram, la un moment dat, spre binele lui, că va continua până-și va împlini destinul.

În cazul lui această împlinire nu este una fericită. În același timp nu este nici o dramă.

Dacă nu are puterea să accepte, rezultatul va fi repetitiv. Nu poți să călătorești pe același drum sperând să ajungi în alt loc. Nu poți întreprinde aceleași acțiuni sperând la rezultate diferite. Inteligența Universului este consecventă și răbdătoare. Îți repetă aceeași lecție ori de câte ori îi arăți că n-ai învățat-o. Eu nu mai pot să-i spun nici să renunțe nici să continue. Însă mă simt obligat să-i mulțumesc deoarece pe banii lui, pe libertatea lui, pe liniștea lui, mi-a oferit mie ocazia să simt apartenența la un principiu. Banii lui au făcut ca eu să pot spune FCU este echipa mea. Așa am simțit, că este și a mea. Dacă nu ar fi fost Mititelu, cum aș mai fi putut să spun arătând cu degetul: „Ea este, cu ea mă identific”. Căci nu ar mai fi fost nimic.

Sigur că fiziologic îmi doresc să continue povestea. Însă dacă această continuare presupune aceleași acțiuni emoționale, aș zice obsesive, atunci declar public că mă despart acum de FCU ca să pot rămâne cu Adrian Mititelu.