Peștișorii de aur, prinși în năvodul lui Dorinel

E inexplicabil cum o echipă care într-o vineri ridică tribunele în picioare, face spectacol și dă goluri cu călcâiul ajunge, în vinerea următoare, să nu mai producă nimic. Absolut nimic! De unde această schimbare la față radicală, în rău? 

Un singur șut pe poartă!

Un singur șut oltean pe poartă, așa zice statistica oficială. E indulgentă, generoasă chiar! E vorba de o centrare a lui Negru, în minutul 86, la care Chițu n-a mai ajuns, a prins-o Stoian, portarul gălățean. În rest, nimic. Nici până atunci, nici de atunci până la final. Zbatere în gol, ca niște peștișori de aur prinși cu năvodul lângă malul Dunării de Dorinel Munteanu. Simțind plasa pressingului advers nimicitor,  oltenii n-au reușit nimic, n-au putut să desfacă un ochi al năvodului, să se strecoare afară, să ajungă din nou în apele fotbalului tehnic și de atac pe care l-au practicat altădată, chiar și atunci când au pierdut.

Componentele eșecului

Mingi cărate până când erau pierdute, randament extrem de scăzut în duelurule unu la unu, egoism al vedetelor care preferau s-o ia prin zidul alb oțșlar în loc să dea o pasă, câteva prestații individuale sub nivelul notei de trecere, nervozitate inexplicabilă a majorității jucătorilor, iritați de jocul adversarilor de parcă li s-ar fi agățat scaieții de pantaloni. Sunt suficiente elemente pentru ca pe măsura trecerii minutelor să ți se lase ceața pe ochi și plumbul în picioare, să nu mai poți să faci nimic pentru a evita această înfrângere până la urmă binemeritată.

Naivitatea golului primit

Faza care a dus la singurul eveniment de pe tabelă ilustrează carențele de interpretare defensivă. E 0-0, minutul 64, moment al jocului când încă nu te duci cu disperare în atac, că mai e timp. Adversarii interceptează, Maciel aleargă, cu mingea la picior, mai repede decât Padula ”fără obiect”. Atât de repede încât are timp să-și potriveascpă mingea pentru centrare. Radu Negru, în loc să rămână lângă cel mai din stânga om al lor, adică lângă Bodișteanu, vrea să sară la cap (la înălțimea lui!) și firește că se bagă sub minge, care ajunge la adversarul nemarcat., părăsit de un fundaș dreapta care a uitat că treaba lui e extrema stângă de la cealaltă echipă.

Inerția băncii

După o primă repriză olteană parcă un pic mai bună (sau măcar mai puțin încețoșată) decât a doua, la pauză a ieșit Baeten și a intrat Bahassa. A trebuit să vină minutul 80 pentru a doua înlocuire, Blănuță cu Blidar. Timp în care jocul n-a mers și era clar că trebuie sânge proaspăt de pe bancă. Apoi, ultima modificare, a treia din cinci posibile (!!!!!), Albu cu Jibril, s-a consumat în minutul 90! Ce să mai facă Jibril? De ce nu s-a mutat mau devreme?

De la pantofi de lac la cizme de cauciuc

După acest eșec care ar fi trebuit să e lase cu capete plecate și cu scuze adresate suporterilor, se pare că nu s-a înțeles exact ce s-a întâmplat la Galați. La cald, la flash-interviuri, (poate lcă a rec eideile n-ar mai fi fost aceleași), atât Dragoș Albu, cât și Vlad Achim, invocau jocul ațos al adversarilor,  gazonul imperfect, tragerile de timp, chiar indulgența arbitrului față de unele intrări mai bărbătești. Asta în timp ce tot la flahs-uri Giovanni Costantino se plângea de atitudine, mai degrabă de lipsa ei, de parcă nu antrenorul ar trebui să se ocupe și de acest aspect, cel al atitudinii. Concluzia e însă alta: o echipă mare e mare nu doar în pantofi de lac, la tangoul de sub candelabrele din sufrageria de acasă. E mare și atunci când condițiile sunt altele, când nu-I cad galoanele dacă încalță proletarele cizme de cauciuc ca să rezolve problema. Altfel, e doar aceea zbaterea din năvod, de peștișori aurii care nu întotdeauna pot să îndeplinească o dorință!