Neica Tudor, ”ăl de dinainte”

E extraordinară longevitatea artistică la nivel înalt al unui om pe care l-am văzut pentru prima data pe viu prin anii șaptezeci, când el avea deja un deceniu de carieră în spate.

Ne-a intrat pur și simplu în clasă, la ”Bălcescu”, adică în clădirea din stânga (cum te uiți dinspre biserică) Colegiului Carol I, acolo unde se țineau cursurile gimnaziale ale prețioasei instituții de învățământ, al cărei director era în acei ani profesorul Nicolae Andrei, fratele ministrului de externe, Ștefan Andrei. Tot din Podari, ca și maestrul Tudor Gheorghe.

Ne-a pătruns în clasă, însoțit de alte două nume mari ale scenei craiovene. Emil Boroghină, al cărui fiu, Radu, era mai mic cu un an decât noi, și Lucian Albanezu, a cărui fiică, Aitana, era cu noi în clasă. Fuseseră și la clasa lui Boroghină junior, cam a șasea, veniseră și la noi, la a șaptea. Să ne îndemne să mergem la teatru, să citim, să ascultăm folk, au și selecționat dintre noi câțiva pentru un fel de montaj literar-artistic.

Erau anii cu ”Acolo este țara mea”, ”Muică, noi suntem un neam”. Folkul era la putere, toată lumea își dorea să cânte la chitară. Odată cu folkul, aproape involuntar, se studia și poezia română. Dar ca să-ți dai seama că Tudor Gheorghe nu e numai cu chitara și cu glasul (uneori chiar n-avea nevoie de microfon), trebuia să mergi la teatru. Acolo, în sala aceea care atunci avea fotoliile îmbrăcate în catifea roz-lila, l-am văzut în ”Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, piesa lui Horia Lovinescu. El era un soldat îmbrăcat în uniformă de camuflaj, mergea prin pustiu cu un casetofon sub braț, din care se auzea Queen, ”hei, teacher, leave the kids alone!” Erau anii de aur ai teatrului craiovean, cu nume mari de tot, pe lângă Tudor Gheorghe: Nae Gh. Mazilu, Valeriu Dogaru, Leni Pințea Homeag, cu toții tineri, dar și veteranii Vasile Cosma, Manu Nedeianu sau Bubi Bozdogescu.

Însă marele impact al lui Tudor Gheorghe cu generația noastră, a celor foarte tineri înainte de 1990, s-a comis prin spectacolele acelea în care recita, într-un fel semiclandestinitate (unele dintre spectacole îi fuseseră cenzurate), versuri din marii poeți români și nu numai. Circulau casete înregistrate, erau ascultate până la tocire, până când banda magnetică începea să fâsâie. Atunci, grație lui Tudor Gheorghe și mulțumită unui alt mare oltean, Marin Sorescu am aflat (ulterior am învățat pe dinafară) cum devine cazul cu Moroiul, cu Gligore Ăl Moale, cu Nea Mărin al lui Moșu Pătru, cu Măria Bălii. Fiecare vers avea subînțeles, iar interpretarea maestrului Tudor Gheorghe amplifica mesajul. Păi să spui în anii aceia ”Acum nici mălaiul nu mai e cum era!” însemna să te pui de-a curmezișul ideologiei și să-ți asumi că ai putea avea de suferit.

E minunat tot ce-a făcut Tudor Gheorghe de-a lungul vieții și operei sale. Dar cel mai mult parcă merge la suflet ”Umbra plopilor”, un cântec parcă șoptit, pe versuri (scrie se poetul Ion Horea) de-o mare sensibilitate, dar și simplitate. Alunecând, alunecând…

Sănătate și viață lungă, maestre! Hai Craiova, neică Tudore!