Sponsor oficial al
Vestea dispariției lui Dumitru Marcu năucește, pur și simplu. Sigur, 76 de ani nu e o vârstă tânără, dar nici vreuna a acelei senectuți la care sfârșitul e firesc și așteptat.
Îl întâlnisem ultima dată, să fie vreo trei ani, la Casa Universitarilor din București, la lansarea uneia dintre cărțile prietenului nostru comun, fostul său coechipier, Aurică Țicleanu. Nea Mitică era ”verde”, suplu, fâșneț, cu chef de viață și de poveste. Ne-am retras atunci într-un colț al terasei și am început să ne amintim...
Despre cele două titluri luate cu Craiova în opt ani petrecuți în alb-albastru, despre două Cupe la care a fost părtaș, despre aproape 300 de meciuri în prima divizie și cele 83 de goluri, despre cele 16 selecții ale sale pentru România, despre cum a marcat la 9-0 cu Finlanda, în cel mai categoric succes din istoria echipei naționale, cele două scurte perioade în care a jucat la Steaua, despre finalul neașteptat de prodigios al carierei sale, la Gloria Buzău, sub bagheta lui Gheorghe Constantin. Despre cum a fost antrenor la Jiul, la Electroputere, apoi prin Arabia Saudită, la Wehda, chiar la Mecca, leagănul spiritualității islamice.
Dar toate acestea se știu, pot fi găsite pe Wikipedia, oricine le poate trece în revistă. Am vorbit și despre altele, care nu se știu decât dacă le-ai trăit, dacă ai respirat aerul Craiovei anilor șaptezeci, atunci când nea Mitică era unul dintre idolii orașului.
Am vorbit despre poreclele sale. Motoreta, mai precis ”Motoreta Mobra”, fiindcă Mobra era marca românească vestită a acelor timpuri. Și ”Mitică Glonț”. Niciuna dintre porecle nu surprinde. Nea Mitică făcea suta de metri în vreo 13, cel mult 14 secunde. 15 când era obosit. Dădea peste cap la antrenamente cronometrul lui nea Tică Oțet.
Uneori, vara, când era cald, se ruga ca Știința să atace având pe partea sa umbra tribunei oficiale a ”Centralului”. Nu-i plăcea la tribuna a doua, la soare, se sufoca, nu-și putea proba viteza cu care probabil ar fi luat ceva medalii la atletism.
Dar una dintre fazele memorabile ale sale s-a petrecut însă tocmai la tribuna a doua, la ”Stemă”. Nu era vară, ba chiar era toamnă, cam umezeală, ploaie, băltoace. Atunci, să fi fost prin 1977, poate 1978, într-un meci de campionat, nu-mi mai aduc aminte cu cine, nea Mitică a primit mingea pe aripa sa stângă, a dat-o cu exteriorul înainte, fundașul dreapta advers i-a luat fața, dar numărul 11 oltean a țâșnit pe dincolo de marginea terenului, pe dincolo de arbitrul de tușă care nu înțelegea ce se întâmplă, pe pista de zgură, dintre crampoanele sărea nămolul rezultat din zgura roșie plouată. A ajuns primul la mingea pe care și-o trimisese lui însuși, iar toată tribuna a doua, cea cu galeria lui Ostrovski, s-a ridicat în picioare, aplaudându-l.
Era iubit în Craiova și ne-am mai amintit cum în anii aceia copiii, printre care mă număram, se strângeau la apartamentul său de lângă Enghlish Park, deasupra acelui gang, la blocul numit pe-atunci ”La Aprozar”. Se intra prin spate, pe după gang, de la legendarul Aprozar mirosea a cartofi ținuți prea mult în saci, sau poate a varză murată. La etajul trei parcă era o ușă ”cu etichetă”. O minge desenată, o inscripție, ”fam. Marcu Dumitru”.
Când ne auzea strigându-i numele, de după ușă ieșea nea Mitică. Avea părul creț, rărit pe frunte, perciuni bogați, pantaloni evazați și ne dădea prăjituri sau bomboane.
Om bun atunci, om bun întotdeauna. Du-te în pace, nea Mitică! Oltenii așa trebuie să te țină minte mereu, în sprint, pe zgura de pe pistă. Sprintul care duce în Eternitate!
