Sponsor oficial al
Am străbătut în ultimii ani aproape toată Dunărea românească. Nu din statistici, nu din rapoarte ministeriale, ci din port în port, din faleză în faleză, prin gări părăsite, pontoane improvizate și drumuri care se termină, literalmente, în apă. Am coborât la Drobeta-Turnu Severin, la Calafat, la Bechet, la Corabia, la Giurgiu și mai departe spre Brăila, Galați și Tulcea. Am stat de vorbă cu pescari, cu proprietari de pensiuni, cu oameni care trăiesc zilnic lângă fluviu și care au aceeași senzație: România are Dunărea, dar nu o folosește.
Paradoxul este că nu lipsesc banii. Uniunea Europeană a oferit instrumente consistente: Strategia UE pentru Regiunea Dunării, programele INTERREG România-Bulgaria și România-Serbia, fonduri de coeziune pentru transport verde și turism sustenabil. Pe hârtie, malurile ar fi trebuit să aibă porturi turistice, transport de pasageri, terminale multimodale și croaziere fluviale interne. În realitate, multe proiecte au fost gândite invers: s-a încercat turism fără infrastructură. Au apărut centre de informare turistică fără turiști, faleze fără nave și pensiuni fără acces. Uneori lucrurile au căpătat un aer aproape absurd: bălți și lacuri artificiale finanțate drept revitalizare turistică, precum investiția de la Calafat, incapabilă să genereze economie locală reală. În lipsa transportului naval și feroviar, asemenea proiecte au consumat bani și au compromis ideea însăși de dezvoltare.
Există însă și excepții care arată ce ar putea deveni Dunărea. Clisura Dunării este dovada vie. La Dubova, Eșelnița, Mraconia și alte mici localități, unde relieful, apa și inițiativa privată s-au întâlnit, turismul funcționează. Pensiunile sunt pline vara, bărcile circulă zilnic, oamenii au investit pentru că au văzut un sens economic real. Nu statul a creat succesul, ci natura și energia locală. Acolo am înțeles cât de mare este, de fapt, diferența dintre potențial și realitate.
Și mai surprinzător este că nici măcar resursa cea mai evidentă nu este folosită: peștele. Dunărea oferă o diversitate alimentară extraordinară - crap, somn, șalău, caras, scrumbie - o bază perfectă pentru un turism gastronomic regional. În loc să existe festivaluri culinare permanente, piețe pescărești moderne și rute gastronomice, pescuitul este birocratizat, iar unele politici de mediu, prost aplicate, ajung să descurajeze chiar comunitățile tradiționale. Nu doar turismul este ratat, ci însăși resursa naturală începe să fie amenințată. Sărăcia contrastează cu bogăția naturală nefolosită.
Contrastul cu vecinii este evident. La Budapesta, Dunărea este axa orașului - transport public fluvial, croaziere zilnice, promenadă continuă. La Belgrad, malurile au atras investiții private masive și au devenit spații urbane vii. În România, în schimb, administrația portuară fluvială rămâne concentrată la Giurgiu, iar orașe precum Drobeta-Turnu Severin, Calafat sau Bechet depind de bugete locale insuficiente și inițiative sporadice. Problema nu este lipsa fondurilor, ci lipsa unei viziuni. Fără cale ferată funcțională spre porturi, fără transport naval de pasageri și fără o rețea de porturi turistice mici, Dunărea nu poate genera economie. Turismul vine abia după infrastructură, nu înainte.
Soluția ar trebui să înceapă cu o strategie regională pentru sudul Olteniei: modernizarea liniilor feroviare spre Calafat și Severin, porturi turistice la intervale regulate, transport fluvial între orașele dunărene și, esențial, un nou pod peste Dunăre care să conecteze direct regiunea de coridorul balcanic. Apoi pot veni croazierele locale, traseele cicloturistice, festivalurile și gastronomia. Dunărea nu este doar un fluviu, un punct pe harta hidrografică a lumii. Este cea mai mare oportunitate de dezvoltare teritorială a României. Am văzut locuri unde viața există și locuri unde ea aproape a dispărut. Diferența nu o face geografia, ci administrația. Atâta timp cât fluviul rămâne o margine pe hartă și nu un proiect național, sudul României va continua să piardă oameni. România nu are nevoie de încă o strategie scrisă, ci de o decizie: să privească Dunărea nu ca frontieră, ci ca un centru, o axă de dezvoltare transfrontalieră. Acolo, de fapt, este o zonă vie de creativitate și dezvoltare economică fantastică.
