Unii vor un divorţ rapid ca să-şi vadă de treburi, alţii tergiversează pentru că nu au un plan B şi le convine căsnicia, unii speră într-o împăcare.
Aşa şi cu Brexitul. Lumea se aştepta ca a două zi, după ce rezultatul referendumului a fost clar, David Cameron să se prezinte la Bruxelles cu o cerere de ieşire din UE, în conformitate art. 50 din Tratatul de la Lisabona. Nu s-a întîmplat astfel.
Am avut doar o declaraţie din partea lui prin care a amînat cererea de ieşire pînă în septembrie, cînd va fi înlocuit la conducerea Partidului Conservator şi a guvernului. A pasat gestul definitiv succesorului său. Nu a vrut să rămînă în istorie ca liderul politic care a scos UK din UE. Nu e un titlu de glorie.
Acum avem alte declaraţii şi mai îngrijorătoare care mută momentul activării art. 50 şi mai departe. Favoriţii în cursa pentru postul lui Cameron, Theresa May (ministrul Afacerilor Interne) şi Michael Gove (ministrul de Justiţie) au declarat că nu vor declanşa procedurile de retragere din UE mai devreme de sfîrşitul anului 2016!!! De fapt ar trebui să ne gîndim la 2017, se pare.
Asta încurcă foarte tare socotelile celor 27 rămaşi în UE. Trebuie să-şi amenajeze repede funcţionarea proprie în noile condiţii. Fără art 50 şi ieşirea UK din UE rămîne încurcată rău şi nu îşi poate lua deciziile. Întîrzierile aduc pagube foarte, foarte serioase economice şi politice.
UE a devenit, după 23 iunie, prizoniera UK. Deşi au inventat fair-play-ul, britanicii nu sunt deloc fair-play în această situaţie. Ca să nu zic mai rău, că joacă murdar.
Alt scenariu ar fi că Londra – dacă tot dă semne că nu vrea să plece – să recunoască situaţia, să renunţe la rezultatul referendumului şi să revină alături de ţările europene. Proceduri există, referendumul este consultativ. Parlamentul poate răsturna rezultatul, parlamentarii sunt reprezentanţii legitimi ai electoratului britanic.
