Editorial
Sponsor oficial al
Ce m-a șocat însă este această boală, nebunie, obsesie, atât a tatălui, cât și a fiului, pentru culorile alb – albastre. Cel dintâi și-a cheltuit ultimul ban, a mers în pușcărie, iar cel din urmă a ajuns până acolo încât își înfruntă tatăl, pentru aceeași dragoste nebună. De acum în normativul afecțiunilor, ar mai trebui introdusă și „obsesia FCU”. Pentru oamenii ăștia doi nimic, dar absolut nimic, nu contează, când vine vorba de alb – albastru. Spre deosebire de ei, noi, care ținem cu această echipă, se pare că trăim într-o eroare și în realitate doar credem că suntem suporterii FCU. Dacă această grupare sportivă s-ar afla în play – off, ori s-ar lupta cu șanse pentru titlu, stadionul ar deveni neîncăpător, pe când așa, iată... cât de gol este.
Unde suntem noi?
Oriunde în altă parte, numai lângă echipă nu. Într-o atare situație de fapt, este cert că noi iubim doar ceea ce ar produce FCU. Este ca și când ne întâlnim cu o anumită femeie nu pentru că emoțiile noastre ar fi congruente cu ființa ei, ci pentru că ne satisfac serviciile pe care ni le oferă.
Bun, Adrian Mititelu a greșit, altfel nu s-ar fi ajuns aici, însă vă propun un exercițiu de imaginație. Cum ar fi fără el? Mă tem că fără el ar fi nimic, deci un nemărginit pustiu.
De ce să schimbăm doar antrenorii, președinții ori jucătorii când echipa nu are rezultate?
Ce ziceți de asta, vreți să înlocuim familia Mititelu?
Păi dacă vreți, hai s-o facem! Nimic mai simplu. Oricare dintre noi, care deține cincisprezece milioane de euro și vrea să-i cheltuiască în trei ani cu FCU, să vină să preia clubul. Sunt convins că în baza unui contract cu doar două clauze:
- să nu retrogradeze,
- să predea clubul cu situația financiară așa cum l-a primit.
Familia Mititelu ar fi dispusă să-și ia un concediu de câțiva ani. E un experiment. Rămâne de văzut dacă o să apară doritori. Fraților, cu Adrian Mititelu suntem la retrogradare și foarte greu, chiar imposibil, vom avea șansa unor bucurii. Știm, cei care știm, că și prea multă iubire ucide, ori lui Adrian Mititelu putem să-i cerem orice, însă nu-l putem face să se desprindă de propria-i viață. El nu tratează acest club într-un mod rațional, ca pe o societate comercială, după criterii economice și matematice, și chiar sociologice, căci vorbim despre un fenomen cu impact social. La el cam totul este emoție.
Probabil că fiecare dimineață a lui începe cu o inspirație în club și se termină cu o expirație seara târziu, când se așază în pat. Dacă ajunge un jucător la el și-l sensibilizează (nu este greu), se scoate pe el afară și-l bagă pe jucător înăuntru. Aceasta e Adrian.
Deși nu l-am cunoscut personal pe Mititelu junior, maturitatea pe care a afișat-o în situații dificile, mult mai dificile decât aceasta, mă face să cred în el. Prin urmare, pariez că foarte curând va ieși cu o declarație de genul: „Tata este tata și voi rămâne alături de el cât va trăi, chiar dacă pe tema fotbalului ne vom mai contrazice. Dacă eu greșesc, trebuie să-și asume că vina-i a lui, dar și meritul, că... îi seamăn ”.
Mai cred în Adrian Mititelu jr că împreună cu tatăl său va găsi o soluție prin care să ne aducă pe noi la stadion, iar pe ei doi într-o „dementă fericire”. Echipa asta nu are nevoie nici de jucători, nici de antrenori, nici de acționari ca să se poată bate la titlu. Are tot ce-i trebuie pentru astfel de obiectiv, cu o singură excepție:
UN PREȘEDINTE
Un președinte cu autoritate și libertate. Sigur, pe un mandat cu clauze. Dar un președinte cu așa autoritate, încât să interzică patronilor interacțiunea cu fotbaliștii. „Mama” Adrian nu trebuie să mai existe. Deci, dragă domnule Adiță, eu pariez pe tine! Iar tatălui tău trebuie să-i recunoaștem unicitatea dusă până la sacrificiu.
