Amenzile de care sunt pasibili românii care nu respectă regulile stabilite prin starea de alertă în care ne aflăm, începând de ieri, 18 mai 2020, sunt, pe cât de reale, pe atât de usturătoare, la buzunar.
Am auzit deja opinii cum că amenzile astea pot fi contestate, pentru că ar fi neconstituţionale şi, ca atare, poţi să iei amenzi cu duiumul că, oricum îţi vor fi anulate de judecătorie. Sincer să fiu, nu aş pune niciodată vreo siguranţă pe ceea ce înseamnă Justiţia din România – sunt Stan Păţitu şi, de-a lungul carierei mele de jurnalist, am simţit, pe propria-mi piele, cum e să ajungi în faţa instanţelor din România, ca un miel la tăiere şi, apoi, să mori cu dreptatera în mână(!)...
Ieri, vorbind la telefon cu prietenul meu, poetul Spiridon Popescu, din Târgiu Jiu, despre care tocmai am scris, îmi spunea că, în această perioadă de izolare, era cât pe ce să-şi ia două amenzi pentru că, în stilul său caracteristic, completase declaraţiile pe propria răspundere în funcţie de... inspiraţia de moment (o dată a scris că a ieşit să-şi plimbe... căţeaua de inimă!). A scăpat de amendă doar pentru că el este, totuşi, în Târgu Jiu, un Spiridon Popescu irepetabil, pe care-l cunoaşte mai toată lumea.
Până la urmă, cu amenzile nu e de glumit. Ai putea crede că, la fel ca odinioară, nu le plăteşti, pentru că nu faci închisoare pentru ele, ca în alte ţări, dar acum nu mai merge aşa: ţi se pune poprire pe venituri sau eşti obligat să le plăteşti atunci când vei avea nevoie de vreun act de la Primăria de care aparţii, sau de la Administraţia Financiară. Şi este imposibil să nu ai nevoie de astfel de acte, într-o lume în care aproape că nu mai contează omul, ci, mai mult, ceea ce scrie pe actele sale de identificare.
Starea de Alertă, instituită după Ordonanţele de Urgenţă şi Militară, este, în continuare, dătătoare de fiori reci pe şira spinării existenţei individuale a fiecăruia dintre noi, pentru că penitenţa izolării te aruncă într-un tărâm al cunoaşterii de sine atât de solitare şi aprofundate, încât ai face orice să ieşi din această confruntare dintre tine şi tine.
Într-un fel, acum ne dăm seama de ce simţim nevoia să fugim de acasă, să ieşim în lume: pentru că, de fapt, fugim de noi înşine, de proprii demoni, pe care, atunci când ieşim, îi lăsăm acasă în speranţa că, la întoarcere, nu îi vom mai găsi acolo.
