Cum și când s-a auzit pentru prima oară ”Oltenia, eterna Terra Nova!”

Astăzi, în acest rece 5 noiembrie, se împlinesc 16 ani de la moartea lui Adrian Păunescu. După o săptămână de zăcut pe un pat de spital, răstimp în care compusese și ultima sa poezie, ”De la un cardiac, cordial”, marele poet se stingea la 67 de ani, lăsând în urmă o jumătate de veac de activitate frenetică și o operă inegalabilă.

Atunci, pe 5 noiembrie 2010, Craiova l-a omagiat. Era o zi de vineri, mult mai caldă decât acum, iar Știința juca acasă împotriva Oțelului Galați. Stadionul Ion Oblemenco s-a umplut ochi, în boxe au răsunat cântecele pe versurile poetului, iar oamenii au aprins luminițe. Candele, brichete, fiecare ce avea la îndemână, în 2010 telefoanele mobile cu lanternă erau încă foarte puține, spre deloc. 

Oltenii au pierdut meciul cu Galațiul, dar asta conta mai puțin. Prin participarea lor, vreo 30 de mii de oameni își luau adio acolo, pe stadion, de la existența pământească a lui Adrian Păunescu. Firește, pe acordurile arhicunoscute, ”Oltenia, eterna Terra Nova!”. Sau ”Cântec pentru Oltenia”, ca să respectăm titlul original.

La 16 ani distanță, Andrei Păunescu, fiul poetului, a explicat într-un interviu de tip podcast acordat pentru ”Rezistența prin cultură” povestea nașterii acestui veritabil șlagăr al simțrii oltenești. Mebrii Cenaclului Flacăra, povestește Andrei Păunescu, veneau cu autocarul de la Timișoara la Craiova, pentru meciul cu Kaiserslautern, din 16 martie 1983. Urmau să aibă și spectacol. 

În autocar, Adrian Păunescu scria. Când a isprăvit versuile, i le-a pus în față uneia dintre ”vocile” Cenaclului, Valeriu Penișoară, un tânăr învățător din județul Vaslui. Înainte să se ajungă la Craiova, melodia era gata.

A doua zi a fost meciul, câștigat de olteni prin golul lui Negrilă. Imediat după fluierul final, Păunescu și fiul său, care atunci avea 14 ani, au mers în vestiarul Științei. Acolo s-a auzit pentru prima dată ”Oltenia, eterna Terra Nova”. Andrei povestește că el îi ținea foile cu textul lui Valeriu Penișoară, mâinile acestuia fiind ocupate cu chitara. Mai spune că în fața lor era un maldăr de tricouri ude, transpirate, tricourile victoriei, pe care băieții tocmai le dezbrăcaseră. 

Aici se încheie relatarea fiului poetului. Urmează cea a autorului acestor rânduri, liceean la vremea aceea, martor la întâmplările de atunci. Imediat după meci toată lumea ”s-a scurs” către parcarea hotelului Jiul, Ramada de astăzi. Acolo, de la ferestre, ”Cenaclul” a improvizat un spectacol la care au participat, umplând toată Valea Vlăicii, fără exagerare, 70-80 de mii de oameni. Nu doar cei care fuseserăm la meci, ci și alții. Mulți alții! Milițienii s-au cam temut de atâta lume adunată laolaltă, s-au organizat cum au putut, în pripă, dar n-au fost niciun fel de incidente.

A doua zi, joi 17 martie 1983, după-amiaza, ”Cenaclul” s-a produs chiar pe stadionul Central, iarăși plin, ca și în ziua precedentă. Sub un soare primăvătratic blând, s-a cântat din nou ”Oltenia, eterna Terra Nova”, ca și în vestiar, ca și cu o seară înainte, în parcarea de la Jiul. Oamenii începuseră să învețe versurile...

Totul s-a terminat cu o miuță pe gazon. Adrian Păunescu era vârf de atac al uneia dintre echipe. Și-a dezbrăcat doar sacoul, a rămas în cămașă și pantaloni cu bretele. În pantofi de stradă, a executat niște voleuri cu stângul de pe la 30 de metri, aplaudate la scenă deschisă. 

La fel cum aplaudată trebuie întreaga sa operă. Nu doar acum, la 16 ani de la trecerea sa în neființă, ci întotdeauna!