Sponsor oficial al
Libertatea de exprimare pare un drept inutil pentru că ne-am obișnuit cu ea în trei decenii și jumătate de democrație hibridă. Cumva cele șapte cincinale care au trecut de la căderea comunismului ne-au făcut să nu mai punem așa de mare preț pe libertatea de exprimare și să acceptăm limitarea ei într-un mod sistematic, fără să comentăm și fără să ne lamentăm, ca niște bătrâni care așteaptă sfârșitul inevitabil.
Cumva, libertatea de exprimare în România a apărut în urmă cu 100 de ani și a început să fie reprimată după numai un deceniu. Pentru cei care au sărit peste lecțiile de istorie, din 1937 România a trăit sub dictatură oficială până în 1989 când, cel puțin oficial dictatura a fost abolită.
Sursa de informare principală era reprezentată de ziare. Ele depindeau de tipografii, iar închiderea unui ziar a început să fie un instrument important pentru Carol atunci când a instaurat dictatura. Antonescu a păstrat controlul asupra surselor de informare în timpul regimului său, iar comuniștii au cizelat această artă a cenzurii.
În afară de informarea în masă, în perioada comunistă au apărut și alte forme de reprimare a libertății de exprimare. Chiar ilegaliști vechi ajungeau în pușcărie sau erau eliminați din viața publică atunci când erau acuzați de fracționism, o formă de comunism considerată devinată de conducerea „de partid și de stat”. Inițial, după ziare închise și oameni aruncați prin pușcării, peste cenzură s-a așternut ușor și misterios ca un vis agitat, auto-cenzura.
Oamenii au început să-și autoevalueze gândurile răzlețe și opiniile neimportante înainte de exprimare pentru a vedea cât de tare pot să le afecteze viața în cazul în care cineva i-ar acuza pe baza ideilor diseminate. Autocenzura a lovit la toate nivelele. De la ziariștii zeloși, angajați la cele câteva ziare controlate de stat, la oamenii simpli care se temeau să spună un banc, autocenzura a lovit fără discriminare peste tot.
În 1989, oamenii știau să prețuiască libertatea de exprimare. Informația care fusese ținută în lanțurile grele și ruginite ale comunismului a început să circule năvalnic, iar oamenii știau să o prețuiască. În 35 de ani, libertatea de exprimare a devenit atât de banală încât nimeni nu o mai prețuiește. Inițial platformele digitale au fost cele care au stabilit, fără ca statul să intervină, ce poate să fie diseminat și ce nu poate să fie diseminat.
Era clar că până când statul avea să își impună politica nu mai este decât un pas. Acest pas este făcut acum, iar cine nu înțelege pericolul uriaș o să plângă cu lacrimi amare și mari.
