Coroane la morți și ură la vii

Gata! Nu mai sunt !

Aproape că-ți vine să te întrebi dacă au fost cu adevărat vreodată !

Cum se poate ca din omul care la un moment dat părea a fi ditamai Universul să nu  mai rămână nimic, decât un gol, și acela resimțit doar de prieteni și doar pentru o vreme !

Strănepoții vor privi niște imagini cu niște ființe care au fost străbunicii lor și gata, căci s-a rupt și ultimul lanț emoțional care-i leagă pe cei ce sunt de cei ce nu mai sunt.

Cum din omul care a crescut generații, care a alinat suflete, care a iubit, a urât nu a mai rămas nimic, nici ura, nici iubirea ? Cam da !

Și de ceva vreme, nu a mai rămas nici omenia. Pe ea, pe empatie, am îngropat-o demult, așa au ales oamenii să viețuiască, într-o formă de  individualism și egoism! Mai nimeni nu îl ridică pe cel căzut, nu îl mai oblojește pe cel bolnav și nu îl mai adapă pe cel însetat.

Nu mai e timp și nici nu  vrea să își  diminueze bugetul.

Pentru noul om, empatia, îmbrățișarea nu mai sunt capabile să producă bucurie, așa  cum se întâmpla  în urmă cu doar cinzeci de ani, când o simplă îmbrățișare  producea emoții  până la lacrimi.

Faptul că mergem la morți  și ducem coroane este doar un gest reflex, rămas în memoria noastră de pe vremurile în care eram oameni. Poate că Universul ne-a creat cadru  să ne batjocorim pe noi înșine și să ne autoironizăm.

Ducem coroane la morții, pe care  îi uram, îi ignoram, ori nu îi  ajutam  când erau vii.

Ăsta e omul! S-a cam îndepărtat de condiția primară!

Ne îngropăm  idealurile sub greutatea ambițiilor egoiste, uitând ca adevărata  măreție nu constă în putere ci în devenire, în compasiune, în " iubește-ți  aproapele ca pe tine însuți ".

Privind în jur, redescopăr pustiul, văzând cum relațiile s-au transformat în tranzacții.

Într-o lume ce se scufundă în întuneric, degradarea morală a omului devine o melodie tristă un ecou al sufletelor pierdute. Fiecare alegere greșită este o piatră adăugată la zidul singurătății, iar compasiunea se transformă în amintiri șterse. 

Ne îmbogățim cu iluzii, dar ne sărăcim de umanitate. Relațiile devin oglinzi crăpate, reflectând doar umbre de noi înșine. Ne pierdem în labirintul ambițiilor, uitând că adevărata lumină vine din iubire și empatie.

Fiecare zi este o alegere: să ne ridicăm deasupra valurilor indiferenței sau să ne lăsăm înghițiți de ele. Poate că mântuirea stă în a ne regăsi, în a transforma durerea în dorința de a construi o lume mai bună, plină de speranță și căldură.