Cică, ieri, ar fi fost Ziua Bărbatului. La câte zile internaţionale se sărbătoresc acum, nici nu ştii dacă, atunci când vrei să mânânci o friptură, la prânz, nu este cumva ziua internaţională a drepturilor animalelor, în care nu se mănâncă friptură!...
Eu cred că tot inventăm astfel de zile crezând că, în acest fel, ne întârziem moartea, sau măcar senzaţia de sfârşit al vieţii. Ce este implacabil este implacabil şi, de aici încolo, nu prea mai avem ce să vorbim!...
Până la urmă, nu prea cred că este în regulă să ne hotărască alţii zilele şi sărbătorile!... Să ne lase pe noi, pe fiecare, să facem ce credem, în fiecare zi, fără o programare iniţială, care, parcă, ne obligă să ne înregimentăm într-o comunitate în care nu ne regăsim.
De Ziua Bărbatului, am ieşit pe stradă, prin Craiova, ca să-mi rezolv problemele de serviciu şi pe cele personale. Nu m-am simţit mai bărbat decât în alte zile, poate puţin mai retras în propria cochilie, având în vedere restricţiile, din cauza cărora aproape că nu mai pot respira...
Am adormit târziu şi m-am uitat la ceasul din perete exact când trecea de ora 0.00: nu s-a auzit ţipătul niciunui bărbat, supărat că i-a trecut Ziua şi, apoi, eventual, se va simţi cu mai puţin testosteron... Doar iluziile au început să se aştearnă încet, în liniştea nopţii, ca adierea unui vânticel de seară, după un blestem de vrăjitoare, învechit.
