Speranţa unei participări la cea mai importantă competiţie sportivă după Jocurile Olimpice s-a stins marţi seara, odată cu neputinţa dovedită de tricolori. Campionatul mondial continuă să reprezinte o nebuloasă pentru reprezentativa de fotbal a României, ultimele amintiri plăcute cu naţionala, pe atunci o adevărată “generaţie de aur”, aflându-se într-un sertar prăfuit de nostalgia care s-a aşternut peste sentimentele căpătate cu fiecare atingere magică de balon a lui Hagi sau Ilie Dumitrescu. Mândria care s-a înfiripat în inima fiecărui român la fiecare performanţă dobândită cu multă sudoare de reprezentanţii tricolorului pe teren începe să devină o stare de jenă faţă de actualii ambasadori.
Ne este nouă ruşine de ruşinea lor. De faptul că se ascund la fiecare meci în spatele unei măşti de neputinţă, că nu încearcă să îşi depăşească condiţia, chiar dacă aptitudinile poate nu le permit, deşi talentul există, să se observe măcar dorinţa aceea arzătoare de a fi mai bun, de a demonstra că meriţi să îmbraci uniforma “galbenă”. Costum ce a fost purtat cu ambiţie de alte generaţii şi a strălucit printre mult mai titratele puteri ale fotbalului mondial. Despre baraj, prea multe nu sunt de spus. Grecii practic s-au distrat în cele două jocuri şi nici nu au schiţat prea mult efort, fiind tot timpul calmi şi încrezători. După ce ne-au administrat o doză de determinare şi organizare la sânge în propriul sălaş, elenii ne-au demonstrat că nici pe teren propriu nu suntem mai autoritari.
Într-adevăr, am reuşit să ţinem mai mult de minge, să ne aflăm în posesia balonului, dar ce folos? Când, la fiecare două pase, mingea se întorcea în propria jumătate, fiind reluată construcţia, una aridă şi lipsită de viziune. Nu poţi câştiga un baraj, practicând un joc ermetic, fricos chiar, anchilozat de lipsa mobilităţii în circulaţia balonului. Mingea s-a plimbat întreaga seară de la un capăt la celălalt al gazonului, tricolorii continuându-şi stilul agonizant de pase la margine şi centrări în careu. Niciun tricou galben nu a ieşit în evidenţă, nici chiar Maxim, toţi ai noştri au fost limitaţi de eleni, care s-au dovedit încă o dată superiori. Grecii au venit pe “Naţional Arena” cu un plan fixat în subconştient şi bine pus la punct. Au vândut spectacolul pentru eficienţă încă din 2004, dar au reuşit totuşi să atragă atenţia cu o execuţie impresionantă.
Reprezentativa elenă a ştiut cum să gestioneze avantajul acumulat în tur şi i-a lăsat pe tricolori să aibă impresia că ei sunt cei care impun ritmul, ca apoi să ne mişelească pe contraatac. Nesătulul Mitroglou şi-a potolit setea de goluri cu încă o reuşită. Apărarea română nu şi-a făcut temele nici pentru jocul de marţi, iar scenariul primei modificări de tabelă din Pireu s-a repetat şi în Bucureşti, de data aceasta fără suspiciuni de ofsaid.
Tricolorii nu au înţeles nimic din meciul tur
Măţel a uitat indicaţiile lui Piţurcă din vestiare şi nu a păstrat cadenţa defensivei tricolore. Întreaga linie galbenă a plecat ca din tun când Karagounis se pregătea să-l servească decisiv pe Mitroglou (’23), însă Măţel a fost hipnotizat de vreo frumuseţe prezentă în tribune şi s-a prins mai greu de mica viclenie pe care Piţurcă a pus-o la punct în cabine. Vârful grecilor şi-a ascultat “zeii” şi ne-a împuşcat pentru a treia oară în decursul a patru zile. Elenii începeau să înveţe paşii de samba către Rio, în timp ce ai noştri îşi jucau ultima şansă pentru mondialul brazilian.
Poate că dansul specific Americii de Sud este unul prea greu de întipărit în minţile românilor, deşi avem origini latine. Pentru că jocul ajunsese la un punct atât de plictisitor încât şi o emisiune de gătit te ţinea în priză, grecii au decis să coloreze un pic atmosfera şi au reuşit un autogol de mare clasă. Torosidis (’55) şi-a demonstrat stofa şi, neintenţionat, l-a învins spectaculos pe colegul său dintre buturi cu o torpilă pe care nici Tănase nu o putea expedia mai graţios. Tribunele au izbucnit în urale de parcă tricolorii chiar ar fi meritat acel gol, însă toată iluzia calificării s-a sfârşit la ultimul fluier al lui Mazic. Abătuţi şi supăraţi de “ghinionul” care ne ţine departe în ultimii ani de turneele finale, cei aproximativ 50.000 de suporteri români ce au îngheţat pentru a-şi susţine favoriţii s-au reîntors la propriul film, la viaţa cotidiană, care respiră şi fără prezenţa României la mondialul de fotbal din Brazilia. S-a încheiat încă o campanie de calificări, o nouă încercare eşuată şi, până ceva nu se schimbă în strategia naţionalei, ne va fi tare greu să biruim, dacă batavii nu sunt alături de noi să ne ajute când ne aflăm la ananghie.
