Cațavencu și epigonii de pe centură

Genialul Caragiale a surprins esența politicii românești în piesele sale, fin cunoscător al slăbiciunilor sistemului și viciilor perene ale politicienilor mioritici. Nu s-a schimbat aproape nimic în jocul politic de la noi de vreun secol și jumătate, energiile consumate în dispute electorale dintre pro-occidentali și așa-zis conservatori s-au dovedit inutile. Iată ce spune Cațavencu despre Europa și durerile sale patriotarde: „Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar, veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică...”

Cred că discursul suveranist al lui Cațavencu, din piesa O scrisoare pierdută este mai convingător, mai suculent și plin de patriotism sadea în comparație cu cel livrat de Călin Georgescu și George Simion. Farfuridi flutură steagul progresist, perorează despre un iluzoriu obiectiv de dezvoltare despre care nu știe nimic, în vreme ce onorabilul domn Cațavencu nu vrea reforme, nu vrea să știe de modelul european și răcnește lovit când se încurcă în propriile argumente găunoase. Totul se sfârșește în violență, cu jigniri, amenințări și cotonogeli între taberele de susținători pătimași. Vi se pare cunoscut, nu-i așa? Parcă a fost recent, am trăit scene asemănătoare în campania electorală din primăvara lui 2025! Cu deosebirea flagrantă că personajele lui Caragiale aveau umor, stârneau zâmbete condescendente și chiar înțelegere pentru situațiunile ridicole în care se expuneau pionierii democrației mioritice, în timp ce politicienii de azi sunt siniștri, au un aer de gangsteri de mahala și sunt toxici pentru societate. Absurde, duse până dincolo de limita raționalului, repertoriile unor personaje de azi sunt înspăimântătoare prin nocivitate asupra unei mase electorale dezorientate, dispuse să creadă orbește orice gogomănie. România s-a împărțit în două tabere cu porniri furibunde una împotriva celeilalte. Unii vorbeau despre execuții de tip legionar, de reînvierea pedepsei muncii forțate la canal sau despre confiscările averilor pentru a fi reîmpărțite celor mulți. Ceilalți, cu false aere de superioritate, aruncau cu invective către pleava societății, acuzau influențe statale rămase nedovedite în mare parte, ori se războiau absurd cu trădătorii din servicii.

Rănile provocate se vor vindeca lent, doar în măsura în care va exista o voință politică și o conștientizare la nivelul majorității cetățenilor că trauma alegerilor de anul trecut și din acest an poate fi un moment zero, un punct de cotitură pentru a reporni atelajul democrației. Au înțeles liderii politici lecția, vor schimba ceva în leadershipul propriilor partide clasice sau își vor continua jocul de-a hoții și vardiștii? Dar în așa-zisa tabără suveranistă se va înțelege că lingușelile față de Trump sau Putin nu sunt decât ipostaze ilogice ale unui patriotism găunos, că nu poți fi suveranist în timp ce tânjești după tutela unui tătuc străin, cu braț de fier? Sunt destul de sceptic, mai ales că bustul imaginar al lui Cațavencu pare impunător în raport cu epigonii săi. Mărunți și limbuți, dispuși la furtișaguri sau tunuri din bugetul public, majoritatea politicienilor de astăzi au dovedit că trăiesc doar din votul negativ, că nu pot și nici nu par dispuși să convingă pe cineva. Iată, nici epigonii nu mai sunt ce erau odinioară!