Sponsor oficial al
România se umple de muncitori asiatici. Valul care vine este mai mare decât cele care au trecut și o să fie mai mic decât valurile viitoare. Cumva, toată povestea pe care o trăim seamănă cu urbanizarea forțată pe care Ceaușescu a făcut-o în anii 70. Atunci satele cădeau sub buldozerele care pregăteau terenul pentru agricultura centralizată socialistă, iar țăranii ajungeau în periferiile orașelor pentru a se apuca de treabă în fabricile care se construiau peste tot.
Acum, satele sunt depopulate, iar casele copilăriei se prăbușesc necontrolat sub presiunea timpului. Locuitorii lor sunt plecați în destinații exotice să muncească sub arșița soarelui străinătății. Cumva, fenomenul pare destul de inexplicabil. Noi avem români care muncesc prin occident în timp ce necesitatea de forță de muncă din România este suplinită cu muncitori asiatici. Pare un cerc vicios din care este greu de ieșit în ciuda faptului că fenomenul nu are niciun fel de logică.
Dacă ar fi să facem un calcul matematic toți cei care au plecat să muncească prin țările din vestul Europei ar trebui să se îmbarce în primul avion și să vină într-un suflet în țară. Câștigul lor din occident minus cheltuielile uriașe este mai mic sau sensibil egal cu sumele care se câștigă acum în România din care se scad cheltuieli mai mici. Vor exista discuții lungi pe această temă, dar diferențele de câștig au scăzut până la o limită la care, eu personal m-aș întoarce acasă.
Probabil că toți cei care au luat drumul străinătății ar fi dispuși să piardă câteva hârtii mototolite și muncite cu greu pentru a se întoarce. Dorul de țară, familiile despărțite și costurile mari ale vieții sunt argumente stabile. Cu toate acestea vedem că fenomenul nu se schimbă.
Nu neapărat banii sunt principalul parametru în această ecuație care a distrus suflete și a nenorocit destine. Infrastructura joacă un rol important. Majoritatea românilor de afară aleg chinul pribegiei pentru a avea la dispoziție un doctor aproape de casă, o școală bună pentru copiii care nu mai vorbesc bine limba română sau un drum care să-i ducă fără probleme la un oraș din apropiere. Un teren de sport pentru aceiași copii sau o cafenea care să nu semene cu birtul din satul lor natal îi conving să nu se întoarcă.
În afară de chestiunile palpabile, cred că este și o problemă de mentalitate a societății. Culegătorul de căpșuni din Spania, muncitorul care construiește blocuri în Germania, badanta din Italia sau șoferul din Anglia au un statut social diferit în țările în care au ajuns să fugă pentru un ban în plus. În ciuda greutăților din străinătate, aroganța nemților este mult mai mică decât nesimțirea unui funcționar de la vreo primărie. Aerul de colonialist al unui englez nu depășește autosuficiența unui consilier local dintr-un sat românesc pierdut între munți, iar autosuficiența unui francez este departe de felul în care vreo secretară de prefectură epatează după ce s-a pricopsit.
Cumva, până când România nu va renunța la caste, nici nu o să ne vedem prietenii sau rudele din străinătate revenind acasă. Cât timp vom transforma oamenii în meserii nu vom putea să ne reunim și să trăim fericiți într-o țară frumoasă și bogată care este locuită încă de români.
